Cu cincizeci de ani în urmă, două proiecte de infrastructură din Afganistan lăsau deja să se întrevadă calea pe care țara urma să o apuce în viitorul apropiat. Rușii amenajau o magistrală, de la granița sovietică, prin pasul Salang, pînă la Kabul. Dimensiunile imense ale tunelurilor și galeriilor șoselei care traversa Munții Hindukuș arătau limpede că drumul era destinat mașinilor grele de război, și nu caravanelor tradiționale de cămile. De-a lungul drumului fuseseră construite, la distanțe regulate, fabrici de pîine pentru aprovizionarea trupelor mobilizate. În același timp, a fost construită – de către americani - o șosea temerară care traversa defileul Tang-e-Garu. În Afganistan, puterile mondiale SUA și URSS construiau împreună o cale directă de acces spre Pakistan. Probabilitatea unui conflict care să afecteze întreaga regiune creștea vertiginos.

Posibilele urmări ale proiectelor de infrastructură ruso-americane au fost descrise de un atent observator: sociologul René König. Reîntors în Germania din exilul elvețian, la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cosmopolitul König a marcat decenii la rînd sociologia Republicii Federale Germane. Începînd cu anul 1962, el a coordonat un proiect de susținere a învățămîntului, inițiat de universitățile din Köln, Bonn și Bochum, desfășurat la Universitatea de Studii Economice din Kabul. În anul 1978, colaborarea germano-afgană a trebuit să înceteze: prim-ministrul Mohammed Daoud a fost ucis în așa-numita „revoluție din aprilie”, iar puterea a fost preluată de un „Consiliu revoluționar al forțelor armate” prosovietic. În 1979, de Crăciun, trupele URSS mărșăluiau în Afganistan. Mărturia lui René König despre Afganistan alcătuiește un capitol din autobiografia sa Leben im Widerspruch (Viața în contradicție), apărută în 1980, și este de o actualitate tulburătoare.

Tînărul student René König i-a întîlnit pe primii afgani în Turcia – o țară care îl fascina prin rapiditatea cu care s-a modernizat, sub îndrumarea liderului charismatic Kemal Atatürk. În timp ce călătorea prin țară cu un „Dolmuș” (un fel de maxi-taxi turcesc), în mașină urcă doi afgani. Ei au lăsat asupra lui König impresia unor oameni „extrem de refractari”. Mai tîrziu, după ce profesorul de sociologie va cunoaște Afganistanul – „cea mai complicată țară a Orientului Mijlociu” –, această impresie izolată se va transfera asupra întregii populații.

Impregnați de cultura individualistă a Occidentului, vizitatorii din Köln au fost șocați să întîlnească o lume în care individului i se impunea, într-un mod care nu lăsa loc de compromisuri, solidarizarea cu asociațiile de familie, grup sau trib. Spațiul în care trăiau familiile spunea multe: nu existau camere în care cineva să se poată retrage în singurătate. Obligativitatea studiului individual, neobișnuit pentru ei, le-a provocat studenților Universității de Studii Economice din Kabul, care funcționa după model german, tulburări severe de personalitate. Ele erau agravate de o boală, descrisă de un etnolog francez ca „psitacoză” [boală infecțioasă a papagalilor sau „boala papagalilor”, termen utilizat, aici, în sens figurat, n. trad.]: în școlile coranice, elevii erau învățați de mici să învețe cantități mari de materie pe de rost, papagalicește – dar nu erau capabili să formuleze ei înșiși nici un argument.

                                                          Defileul Tang-e-Garu

Nu era însă vorba în nici un caz de un refuz generalizat al modernizării sau de o respingere a contactului cultural cu Vestul. Dimpotrivă, la tinerii afgani întîlneai uneori o precipitare în direcția modernizării, care căpăta trăsături aproape comice. König, bunăoară, îi critica la cursurile sale din Kabul pe unii experți occidentali – precum politologul Karl Deutsch, care declarase odată că „societățile de tranziție” ca Afganistanul trebuie să urmeze, toate, aceeași cale: să fie tot mai puțin asemănătoare țării celei mai sărace – pe atunci, Etiopia – și să devină tot mai asemănătoare țării celei mai bogate, și anume America. Un student, care abia învățase această lecție și nu voia să o abandoneze, l-a contrazis furibund pe criticul König: Afganistan trebuia să devină cît mai rapid America Orientului Mijlociu.

La acel moment, 15% din studenții Universității de Studii Economice din Kabul erau femei. Un vast volum din seria Studiilor afgane, co-editată de René König, aborda tema „Emancipării femeilor în Afganistan”. Eforturile de „occidentalizare” a țării nu veneau numai din exterior, existau și inițiative locale. Cînd, în 1919, regele Amanullah Khan a obținut independența Afganistanului față de Anglia, a început implementarea unui lung șir de reforme. Kemal Atatürk și Reza Shah, din Persia, i-au slujit ca modele. În 1921 se deschidea prima școală de fete din Kabul și apărea primul ziar editat de și pentru femei.

Dar încercările de reformă ale lui Amanullah Khan au fost sortite eșecului. El și-a impus ideile prin decret, în loc să încerce să convingă populația pas cu pas. A sfidat Loya Jirga, „Marele sfat” al bătrînilor tribului, și a instigat majoritatea populației masculine, adresînd femeilor un apel de renunțare la văl. Aceste provocări au atins o cotă maximă atunci cînd, cu ocazia unei călătorii în Europa, regina Soraya s-a arătat fără văl. În 1929, Amanullah a fost detronat și a trebuit să părăsească țara. Au urmat după aceea felurite valuri de modernizare, care însă își pierdeau rapid amploarea. Dispoziții legale și articole de Constituție – precum cele care diminuau, în 1964, ponderea legislației Șaria – reprezentau, în ochii străinilor, acte de modernizare. Dar toate erau doar „pe hîrtie”, ele nu reflectau realitatea socială a țării. Refuzul afgan al modernității reflecta nu numai mefiența față de Vest, dar și opoziția față de elita politică locală. Într-o țară ca Afganistan, a cărei populație e saturată de o neîncredere agresivă față de orice putere centrală, întrebarea care se pune pînă în ziua de azi e dacă și cum se poate obține o modernizare „regională”, „dincoace” de nivelul statului național.

René König a schițat o politică de dezvoltare pentru societatea tribală afgană, care ținea cont de particularitățile ei istorice, politice și culturale. Surprinzător din perspectiva zilei de azi, în scenariul lui König islamul nu juca nici un rol. Importantă era, după cum sublinia König, o disponibilitate intelectuală din partea Vestului de a face compromisuri și de a „gîndi pe segmente”: nu trebuia industrializată întreaga țară; modernizarea agriculturii nu era pretutindeni oportună; și nu trebuia ca fiecare curs să fie predat după model occidental. În locul unui ajutor din „perspectiva hotelurilor Hilton”, König propunea munca meticuloasă la fața locului. El nu vedea în societatea industrială de tip occidental „forma normală” – față de care celelalte orînduiri economice și sociale par anomalii –, ci mai degrabă „o alcătuire extremă despre a cărei oportunitate se pot formula diferite păreri”.

Pornind de la scepticismul său față de stilul de gîndire „totul sau nimic”, König a avansat propuneri pentru ameliorarea economiei locale – impresionante prin cunoștințele amănunțite pe care le dezvăluie. König conturează, fără urmă de prezumțiozitate, utopia unei colaborări între țările sărace și cele bogate; chiar dacă nu ar fi împiedicat toate conflictele, materializată  la timp, o astfel de utopie le-ar fi atenuat, probabil, pe cele mai multe dintre ele.

König nu și-a făcut iluzii. Afganistanul – se poate oare vorbi de un „stat” în cazul acestei țări? – era „o alcătuire extrem de fragilă, cu un echilibru foarte precar”. Pe fondul frămîntărilor interne și al permanentelor conflicte tribale, țara era o pepinieră pentru conflicte viitoare. La René König găsim motivele pentru care s-a ajuns aici – dar și explicații despre cum s-ar fi putut evita așa ceva.

Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.

traducere de Matei PLEŞU