Apariția Europei (…) implică producerea altor două fenomene esențiale din perioada secolelor IV-V. Primul dintre ele este elaborarea, mergînd pe linia Bibliei şi a Noului Testament, a esenței doctrine creştine, pe care Părinții Bisericii o vor lăsa moştenire Evului Mediu (…).

Cel dintîi, sfîntul leronim (circa 347-420), a cărui viață se situează încă la întîlnirea dintre Occident şi Orient (unde a trăit vreme îndelungată ca pustnic), nu este legat întru totul de viitorul Europei, dar îl rețin aici pentru opera sa fundamentală, traducerea în latină după textul ebraic a Bibliei, superioară traducerii greceşti anterioare, numită Septuaginta şi considerată defectuoasă. Această Biblie latinească se va impune pe toată durata Evului Mediu (…). Ea se va numi Vulgata.

Celălalt Părinte al Bisericii peste care nu se poate trece este Sfîntul Augustin (354-430). După Sfîntul Pavel, Sfîntul Augustin este personajul cel mai important pentru instalarea şi dezvoltarea creştinismului. Augustin este marele profesor al Evului Mediu.

Voi cita aici doar două dintre operele sale fundamentale pentru istoria europeană. Prima conține amintirile legate de convertirea sa, publicate sub titlul Confesiuni, şi va fi nu numai una dintre lucrările cele mai citite în Evul Mediu, ci, pînă în zilele noastre, şi punctul de plecare al unei lungi serii de autobiografii introspective. Cealaltă lucrare extrem de importantă, tot atît de obiectivă pe cît sînt Confesiunile de subiective, este Cetatea lui Dumnezeu, scrisă după jefuirea Romei de către Alaric şi goții săi în 410. Pornind de la acest episod care a îngrozit vechile populații romane şi noile populații creştine şi a lăsat impresia că sfîrşitul lumii era aproape, Augustin alungă temerile milenariste, plasînd sfîrşitul vremurilor într-un viitor cunoscut doar de Dumnezeu (şi, probabil, îndepărtat) şi trasînd programul relațiilor dintre Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea pămîntească; vreme de secole a fost unul dintre marile texte ale gîndirii europene.

Augustinismul a primit următoarea definiție simplistă: „Doctrina predestinării necondiţionate şi a voinţei de mîntuire individuale aşa cum a dezvoltat-o Sfîntul Augustin în ultima perioadă a vieţii sale“. Gîndirea lui Augustin este mult mai bogată în elaborarea ei decît simpla doctrină a predestinării. Mai corect ar fi, deşi tot am simplifica prea mult, să o definim drept căutarea unui echilibru între liber-arbitru şi har. Nu există teolog medieval care să nu fi fost măcar într-o anumită măsură augustinian, şi chiar dacă s-a vorbit de augustinism politic, atribuindu-i-se lui Augustin o puternică influenţă asupra guvernanților din Evul Mediu, cărora le-ar fi transmis „o tendinţă de a încorpora dreptul natural al statului în justiţia supranaturală şi în dreptul ecleziastic“, această interpretare teocratică a fost dur criticată de către cardinalul de Lubac; iar dacă în Evul Mediu şi în Europa a existat un augustinism politic, acesta ar putea fi definit prin eforturile de a impregna cu valori morale şi religioase o guvernare care să-i dea lui Dumnezeu ceea ce e al lui Dumnezeu şi Cezarului ceea ce e al Cezarului. Augustinismul a însemnat aşadar un strat vechi de ideologie politică europeană pe care, la sfîrşitul Evului Mediu, stratul de natură total opusă al machiavelismului nu a reuşit să-l acopere în întregime. Augustin a lăsat moştenire Evului Mediu şi o regulă monastică, singura care s-a menţinut în fața regulii benedictine. Ea se referă în special la monahii din mediul urban şi va fi reținută mai cu seamă de canonicii regulari.

Cu toate că pierderile au fost numeroase, s-au păstrat 258 de manuscrise ale Confesiunilor, 376 ale Cetăţii lui Dumnezeu şi 317 ale Regulii.

Părinţii Bisericii au transmis Evului Mediu şi Europei o moştenire în care cultura antică şi cea creştină se amestecă; aceasta este dusă mai departe din secolul al V-lea pînă în cel de-al VIII-lea în cadrul fuziunii dintre cultura antică romană şi evoluţia marcată de nevoile populațiilor barbarizate. Cîteva nume mari se reliefează pe fondul acestei situații: sînt numele celor cărora Karl Rand le-a spus fondatorii Evului Mediu. Le-am putea spune la fel de bine Părinții culturali ai Europei.

Cel dintîi este Boethius (480-524). Născut într-o veche familie de aristocrați romani, a intrat în serviciul regelui got Teodoric, dar a fost implicat într-o conspiraţie în favoarea împăratului bizantin şi şi-a sfîrşit zilele în temniţă. Evul Mediu îi datorează tot ce s‑a ştiut despre Aristotel pînă pe la mijlocul secolului al XII-lea, Logica vetus, vechea logică, şi, „în doze asimilabile, categoriile conceptuale şi verbale care vor fi cel dintîi fond al scolasticii“.

Un exemplu este definiția persoanei: naturae rationabilis individua substantia, „substanţa individualizată a naturii raţionale“. Abélard va spune despre el că „a zidit credința noastră şi a lui astfel încît să nu poată fi înfrîntă“. „Mîngîierile filozofiei“, lucrare pe care a scris-o în temniţă, a fost extrem de citită in Evul Mediu. Boethius a fost unul dintre creatorii umanismului medieval şi s-a numărat printre cei care au făcut ca muzica să fie considerată, în conformitate cu idealul antic, un instrument superior de cultură.

Cassiodor (circa 490-580) nu este nici el mai puțin important pentru cultura medievală şi europeană. Provenit dintr-o familie de vază din sudul Italiei, a jucat mai întîi un rol politic de prim-plan, ca mediator între lumea romano-bizantină şi societatea barbară, în Italia ostrogotă. Efemera recucerire a Italiei de către Iustinian (539) a pus capăt acestei strălucite cariere. Cassiodor s‑a retras la mănăstirea de la Vivarium, în Calabria, unde a pregătit educația intelectuală a popoarelor tinere punînd să se traducă opere greceşti şi să se copieze lucrări latineşti. El se află astfel la originea unei Europe a cărții şi a bibliotecilor. Cassiodor a propovăduit cel dintii valoarea sfinţitoare a muncii intelectuale şi le-a propus călugărilor un nou cîmp de acțiune: studiul, mijloc de perfecționare şi de influenţare. Partea a doua a principalei sale opere, Institutiones divinarum et saecularium litterarum, a oferit o adevărată enciclopedie a ştiinţelor profane destinată călugărilor.

Pe tot parcursul Evului Mediu, enciclopedia va fi unul dintre genurile favorite ale clericilor şi laicilor instruiţi, deoarece oferă chintesența culturii acumulate anterior şi permite totodată să se meargă mai departe. Şi în acest caz avem de-a face cu o moştenire decisivă, venită tot de la greci şi transmisă de Evul Mediu Europei, unde se ştie că, din secolul al XVIII-lea şi pînă astăzi, enciclopedia a fost un instrument esenţial de învăţămînt şi de cultură.

Al treilea dintre fondatori este cel mai mare enciclopedist al Evului Mediu, spaniolul Isidor din Sevilla (circa 570-636). Provenit dintr-o importantă familie catolică hispano-romană, Isidor devine arhiepiscop de Sevilla în jurul anului 600, în momentul în care vizigoţii reneagă erezia ariană şi se convertesc la catolicism. Contemporanii săi îl numeau „omul cel mai învăţat din vremurile noastre“. Cartea etimologiilor, lucrare ce se sprijină pe convingerea că numele sînt cheia naturii lucrurilor şi că pentru buna înţelegere a Scripturilor este nevoie de cultura profană, stă la baza efortului lui Isidor de a aduna într-o summa totalitatea cunoştinţelor umane. Pentru oamenii Evului Mediu şi pentru urmaşii lor europeni, opera sa a fost ca o a doua Biblie, numai că în domeniul cunoaşterii profane.

În sfirşit, al patrulea dintre fondatori este un anglo-saxon, Beda (673-736). Acesta este continuatorul călugărilor care au evanghelizat Anglia şi au adus din Italia moştenirea culturii antice. Şi opera sa a avut un caracter enciclopedic, fiind atît de citită şi de intens utilizată în Evul Mediu încît Beda a primit titlul de „Venerabil“ şi a fost considerat unul dintre ultimii Părinţi ai Bisericii. Istoria bisericească a poporului englez scrisă de el şi tradusă în limba vulgară la sfîrşitul secolului al IX-lea de către regele Alfred este prima încercare de istorie națională. Opera sa ştiinţifică, menită să răspundă nevoilor Bisericii legate de comput (calculul pentru alcătuirea calendarului liturgic), este remarcabilă pentru acea vreme. De temporibus încearcă să dea o bază ştiinţifică măsurării timpului. Iar De temporum ratione conține nu doar o prezentare a mecanismului mareelor legat de fazele Lunii, ci şi „elementele fundamentale ale ştiinţelor naturii“. Dar, mai presus de orice, poate, Beda, ca de altfel majoritatea învățaților anglo-saxoni din Evul Mediu timpuriu, deşi este format la şcoala culturii clasice, îi întoarce spatele cu naturalețe. Prin el, Evul Mediu se angajează pe o cale independentă care va duce spre Europa.

(fragment din Evul Mediu și nașterea Europei de Jacques Le Goff, Editura Polirom, 2005, trad. de Giuliano Sfichi și Marius Roman)