Simbolistul îndrăgostit de Ideal, elevul lui Gustave Moreau, locatarul din Place Dauphine, a murit singur, dedat mizantropiei, în Bucureștiul comunizat, după ce nici unul dintre prietenii săi nu-i făcuse hatîrul unei doze proaspete de stricnină. Un vast folclor urban i-a consacrat legenda de boier cartofor, spadasin afemeiat și observator caustic al „naturii umane“. Se îmbrăca atemporal și fistichiu, curajos și solemn, picta după natură, prin colinele Franței, pe străduțe pariziene sau din Bucureștiul vechi, sorbea un pastis cu vagabonzi obscuri, așa cum degusta șampania, sub lustre de cristal. Un baudelairian cu privirea de măcelar naturalist a lui Stendhal, un decadent vital, plin de urzicături verbale și – nu mai puțin – un mare introvertit delicat, care transcrie spectacolul vieții pe papier Japon, sau pe un colț de jurnal, între două cafele-filtru și o cină la Jockey Club. Opera lui, enormă și rărită în dublul cataclism al războaielor mondiale, e o glosă eterică asupra plăcerii de a suferi melancolia, dar și epitaful lumii de ieri, la care contribuiseră și alții, de seama lui Stefan Zweig sau Rilke. Fiind superlativ apreciat de către colecționarii interbelici și descendent al unei familii cu dare de mînă, Pallady – alintat de intimi sub diminutivul Toto – și-a permis o viață liberă de sordidul pauperității și de presiunea unor comenzi conformiste, căutîndu-și mereu universul singular, axat pe arhitectura desenului, departe de mizeriile și tribulațiile boemilor, care-și scuipă ftizia prin foburgul lui Modigliani.

De la impresioniști la prerafaeliți, artiștii de la cumpăna veacurilor trecute erau nu atei, însă dezvrăjiți și fascinați (compensatoriu) de un mister care caută să-și renoveze prestigiul. Practicau pictura de salon, alegoria, portretul de societate, natura „moartă“ – deci tehnici și genuri fie academiste, fie în ruptură cu gustul burghez, dar prea puțin metafizice. Abia lumea post-Sarajevo și cea ieșită, monstruos, din pojarul bolșevic aveau să ducă suferința la capătul răbdării acestui pustiu spiritual, făcînd loc interogației psihanalitice, freneziei profetice și vizionarismului. Theodor Pallady, cu al său emblematic univers de nuduri tolănite în odăi cu durata suspendată, făcea încă parte din acele generații creatoare pentru care pozitivismul veacului XIX se dovedea laolaltă sufocant și fără alternativă. Ei se raportau la nevăzut ca la o paradă mitologică egal împărțită între politeismul greco-roman, refiltrat prin subtilitatea neoplatonică a Renașterii, și rezervorul motivelor biblice. S-a pierdut, din păcate, un Christ răstignit, de mari dimensiuni, pe care Pallady l-a pictat, spînzurînd pe lemn, în atelier, un oltean cu cobiliță, criticat de artist, într-o însemnare, ca model din cale afară de leneș. Ce‑i drept, autoportretele sale, ca bărbos personaj cu priviri albastre, auster și peremptoriu, par să adreseze oglinzii întrebările permanente, numai că nimic nu ne indică răspunsul acestora.

Am sperat să găsesc oarece indicii despre omul lăuntric nu atît în opera plastică a nesuferitului aristocrat, cît în scrisul său (jurnale, scrisori, însemnări) – restituit în volumul din 2009 (Editura Compania, sub îngrijirea Danei Crișan). Nu pot susține că mi-am satisfăcut curiozitatea. Scriitura lui Pallady e solitară, sincopată, asortată cu crochiuri fugare și egal divizată între notația prozaică, de viață curentă, și reflecția estetică pasageră. Chiar și pe vreme nocturnă de bombardament (1941) el își menține distanța intelectuală față de realitate, chit că e preocupat mereu de străpungerea aparențelor și decantarea unor mirabile „esențe“ mascate fenomenal. Nemilos cu „imbecilitatea“ umană, sardonic față de vanitățile contemporanilor, pe care‑i vede nesmintit de sus, Pallady rămîne pustnicul hirsut al unei divinități absente. Ultimul document din volumul amintit e o adeverință de la Uniunea Artiștilor Plastici din RPR (18. 11. 1952) care, în baza unei autorizații de la Miliție, îi permite „tovarășului Pallady Theodor să meargă în localitatea București și împrejurimi pentru a face schițe în vederea unor lucrări de artă“...

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.