Omenirea şi-a împărţit modul de locuire între casa sedentarului şi cortul nomadului. Aşezarea în cetate şi mobilitatea perpetuă sînt două moduri de a fi în lume, dau două tipuri de comunitate, de cultură. Pentru credinţă, însă, stabilitatea şi peregrinarea intră într-o fertilă compoziţie. Dumnezeu e suprem stabilul, întemeiat în sine însuşi, neclintitul. De aceea i se potrivesc simbolurile muntelui şi stîncii, de aceea tronul e emblema lui. Absolută, stabilitatea lui susţine lumea şi sufletul, le dă întemeiere. Or, ancorat de neclintirea Polului divin, credinciosul e îndemnat să rămînă neîncetat un călător. Înrădăcinat în Dumnezeu, e îndemnat să înainteze în adevărul Lui nemărginit, pe calea fără capăt a înţelesurilor Sale. E îndemnat să nu se instaleze în lucruri finite, să nu se lase „legat“, determinat de ele: nici de prea sensibile posesiuni, nici de reguli rituale ori principii morale lua­te drept orizont ultim al credinţei („De ce ucenicii Tăi nu postesc? Vor posti cînd Mirele se va lua de la ei“, Marcu, 2, 18-20). Nici de concepţii care îi dau lui Dumnezeu un chip limitativ, care pun pe El monopolul unui grup, unei confesiuni, unei ideologii sau pur şi simplu al rutinei pioase. Călătoria spre/împreună cu Ţinta – iată o mare temă a religiilor, un principiu al credinţei.

Comentînd un pasaj vechi-testamentar, Origen a dat, în secolul III, acestei teme o expresie din care se va inspira interpretarea creştină a veacurilor următoare. E vorba despre pasajul din Numeri 24, 5: „Cît sînt de frumoase casele tale, Iacob, corturile tale, Israel!“

Sub semnul frumuseţii, există în acest verset un crescendo, o schimbare de nume şi de condiţie a patriarhului. Iacob, cu aşezările sale, semnifică pentru Origen o credinţă care se împlineşte în fapte şi acţiuni meritorii, admirabile, dar dincolo de care cheamă un orizont mai vast. A te rezuma/opri la aspecte „obiectivate“ ale religiei – norme de comportament, acte cuvenite, discurs sistematizant – înseamnă a rămîne între zidurile „frumoasei case“ a operelor proprii. Iar „casa e lucru aşezat, stătător, închis între limite fixe“. Schimbarea de nume a patriarhului indică orientarea fiinţei către Sensul divin nemărginit. Indică trecerea ei la condiţia unei înaintări de neoprit în loc. Pentru ea, limitele devin praguri, graniţe de străbătut, etape. „Limitele fixe“ ale casei sînt înlocuite de limite mobilizatoare, transparente: „casele“ se preschimbă în „corturi“ care vorbesc despre popasuri scurte, despre pornirea mai departe, despre starea însăşi a călătoriei. Ea, călătoria, se potriveşte cu anvergura Ţintei. Călătoria orientată, „situată“ de neclintita Ţintă, experimentează ceva din calitatea acesteia din urmă. Călătorului îi este dat gustul de infinit al cunoaşterii lui Dumnezeu. „Cu cît te vei apropia de Înţelepciunea Lui cu atît vei afla că e mai adîncă; cu cît o vei scruta, cu atît îi vei înţelege mai bine caracterul inefabil şi incomprehensibil/de necuprins“. Asta înseamnă pentru Origen, în economia pasajului, Israel: nume emblematic al celui care merge pe drumul cunoaşterii, care se lasă atras (şi preschimbat, amplificat) de Logosul divin. Ceva mai tîrziu, Grigore de Nyssa va da în Viaţa lui Moise o expresie concisă „călătorului statornic“ pe urmele lui Dumnezeu (cu referinţă la Ieşirea, 33, 18-23). Înaintarea „e cu atît mai rapidă cu cît alergătorul este mai ferm şi mai neclintit întărit în Bine, care e stînca lui Christos. Pentru el, stabilitatea e ca o aripă“.

Călătoria spre/împreună cu Ţinta – iată o mare temă a religiilor, un principiu al credinţei. Unui nomad i se adresează Dumnezeu în momentul auroral al credinţei, unui om capabil să iasă din pămîntul, din neamul, din casa, din limitările lui…

În tradiţia ebraică, comunitatea se formează, în pustie, prin itineranţă sub norul divin. În mijlocul poporului, chivotul legămîntului e un cort. E un sanctuar în mers, mereu gata de drum – „pîrghiile să fie necontenit în inelele chivotului“ (Ieşirea, 25, 15) – sub norul transcendent care, necuprins în spaţiu, desfăşoară drumul. Cînd, prin forţa lucrurilor, religiile se sedentarizează, ele au practici care îl fac pe sedentar să iasă din condiţia lui, să (re)devină călător. Individual sau comunitar, pelerinajul e un fenomen important în tradiţiile monoteiste. Fie că se îndreaptă spre centrul comun al celor trei – Ierusalimul, loc al păcii lui Dumnezeu şi al conflictelor etnico-religioase care, pînă astăzi, vor să impună monopol asupra lui –, fie că îi revarsă pe musulmani spre Mecca sau îi pune pe creştini pe drumurile Europei către sanctuare faimoase ori discrete, pelerinajul îl scoate pe om din familiarul, securizantul, aşezatul lui trai religios. Îl dislocă, îl îndreaptă către un „loc înalt“, simbol al supremei stabilităţi. Îl pune în deschisul drumului. Pînă astăzi, oameni şi grupuri pornesc în peregrinare, formează pentru scurtă vreme „comunităţi de pelerinaj“, unde murmurul sacrului, vibraţia evlaviei şi, cîteodată, devierile ei se intensifică. Mirel Bănică a publicat un masiv studiu antropologic privind Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (Polirom, 2015). Cu ani în urmă, am urmărit la Moisei şi la Iaşi, de Sfînta Paraschiva, cum „societatea pelerină“ se acumula în jurul sanctuarului, „campa“ în incinta ori chiar în interiorul lui, se lipea de el, pentru a absorbi de acolo şi a iradia puterea sfîntă pe care el o găzduia.

Dar trecerea de la sedentaritate la itineranţă înseamnă mai ales transformare interioară, înaintarea înţelegerii, amplificarea spirituală a fiinţei. Nu neapărat deplasare (colectivă) în spaţiu. Grigore de Nyssa spunea în Scrisoarea 2: „Dacă Duhul suflă unde vrea, vom participa la darurile lui chiar aici, după legea credinţei, iar nu după legea unei prezenţe fizice la Ierusalim“. Într adevăr, itineranţa creştină are unul dintre momentele ei exemplare pe drumul Emausului, în discreţia serii, în intimitatea întîlnirii lui Christos cu doi discipoli. Atunci El le deschide fulgurant înţelegerea pentru calitatea fiinţei Lui, interpretînd pentru ei Scriptura şi atrăgîndu-i pe drumul vertical al nevăzutelor, pe drumul Lui nesfîrşit. Drum hermeneutic şi drum al unei cunoaşteri în act care transformă sufletul.

Părintele Scrima făcea observaţia că, în rugăciunea „Împărate ceresc“, cînd Duhul e chemat să vină în inima credinciosului, termenul grecesc califică centrul fiinţei drept cort: „Vino şi te sălăşluieşte întru noi (elthe kai skenoson en hemin)“. „«Sălaşul» trimite aici la noţiunea de «cort» (skene), cortul inimii noastre, el însuşi revelator al condiţiei noastre itinerante.“ În centrul lui adînc, omul credinţei e îndemnat să rămînă un statornic călător. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.