O statistică sociologică a creștinilor ortodocși din România contemporană, raportată la cei care s-au declarat creștini-ortodocși la recensămîntul din 2011, arată că aproximativ 15% sînt prezenți în biserici cu oarece regularitate, alți 35% au o practică liturgică numai a marilor sărbători de peste an (cu precădere Paștele) și a evenimentelor cu dimensiune religioasă din viața omului (botez, nuntă, înmormîntare). Restul sînt cvasi-indiferenți la orice ritual, regăsindu-se într-o biserică numai ca efect al unei circumstanțe speciale. S-au înmulțit cuplurile de fapt, care nu se mai cunună religios, tot mai mulți creștini acceptă incinerările, apelează la avort cînd nu au folosit la timp alte metode anticoncepționale și chiar amînă botezul pruncului născut accidental. Reversul medaliei acestui creștinism crepuscular, cu biserici sătești goale și superstiții culese din tabloide, este un nou strat de creștini, în cea mai mare parte convertiți din alte orizonturi spirituale sau reconvertiți dintre cei cu practică sporadică sau accidentală. Acești noi creștini aduc nu numai o nouă exigență, ci și o cunoaștere temeinică a Scripturilor și a teologiei creștine. Ei formează nucleul dur al parohiilor urbane, sînt susținătorii renașterii euharistice, dar nu depășesc 3% din totalul celor declarați ortodocși. Aceștia se regăsesc în manifestările publice de apărare a creștinismului. Ei sînt aliați vitali ai clerului în lupta împotriva secularizării, dar în același timp incomozi, mai ales înaltului cler, prin exigențele lor spirituale și morale.

Raportîndu-ne la această din urmă categorie, nonconformismul creștin de azi are nevoie de abandonarea surogatelor de cult, iar doar acolo unde o practică liturgică recentă are o fundamentare mistagogică puternică se poate proceda la integrarea ei într-o viziune simbolică coerentă și înțeleasă de către credincios.

Asceza liturgică impusă de pandemia virală poate fi ocazia unei reașezări a cultului pe temeiul semnificațiilor lui teologice, al înțelegerii simbolismului fiecărui gest liturgic. Asumarea deplină a actului ritual de către practicant are nevoie însă de un cult adaptat realității unui creștinism expulzat din cetate. Ceea ce a pus în evidență criza coronavirusului, după criza denumită „Colectiv”, după eșecul referendumului pentru familie, este virulența contestării BOR ca instituție a statului. Nu mai este vorba de o criză de încredere, ci de o criză de imagine publică, iar contestarea nu vine exclusiv din zona agnostică a societății, ci chiar din nucleul de practicanți, cum este cazul temelor interne, canonizarea lui Arsenie Boca și sinodul din Creta. În acest context nu mai poate fi amînată regîndirea parohiilor din unități teritoriale de cult în grupuri de rugăciune deplin asumate și susținute de o comunitate umană, redefinirea raportului dintre un astfel de grup și figura clericală harismatică căreia acest grup îi acordă autoritate. Ordonanțele militare pun capăt cu bonomie unui tradiții a parohiei sătești sau de tîrgoveți, care oricum se scurgea în irelevanță. Cît despre catedrale pentru 5.000 de persoane vom mai vorbi după al cincilea val al pandemiei!

În același timp, un termen care îi aparține epocii constantiniene, liturghia, al cărui sens etimologic este cel de lucrare publică, își epuizează astăzi semnificația. În lumea romană a secolului al IV-lea, cultul euharistic practicat de creștini în spații private pînă atunci s-a transformat gradual într-un cult public, sponsorizat de puterea imperială și de evergeții urbani. Or, societatea europeană de azi nu are nevoie de această „lucrare publică”. Liturghia antică greco-romană era de cele mai multe ori un act de cult, uneori o jertfă, sponsorizat de un magnat al orașului. Liturghia creștinilor avînd în centru cultul euharistic era opera publică oferită de creștini pentru a invoca bunăvoința divinității lor față de Imperiul Roman. Sigur că nu e vorba de a schimba vocabularul, ci doar de a înțelege că Taina euharistică nu mai este bine primită ca o lucrare publică. Cu atît mai liberi sînt creștinii de a-i dezvolta caracterul tainic, de revelație și intimitate cu Dumnezeul lor. Acum se pune acut problema ce rost are să asiste o adunare pasivă și neformată euharistic la împărtășirea credincioșilor. Scoaterea catehumenilor și penitenților, adică a tuturor celor care nu se împărtășesc, din spațiul în care se petrece prefacerea devine din nou de actualitate. O parohie cvasi-familială poate foarte simplu să-și asume o astfel de atitudine. Abia aceste uși închise vor deveni un adevărat magnet. Multe aspecte pot fi corectate dacă credincioșii își dezvoltă sentimentul că întîlnirea euharistică este planificată de ei și pentru ei. Un asemenea cult, în mod evident, nu mai poate fi condus de preoți navetiști sau de „duminică”. Ritmul și intensitatea rugăciunii vor fi date de participanți.

Avînd în vedere oportunitatea pe care o oferă criza socio-virală de a regîndi temeliile credinței, nu trebuie căutat în ea un mesaj divin comunitar, global sau național, ecologic sau religios. Nu poate fi vorba nici de o planetă vie care se scutură de puricii umani deveniți prea nocivi în lăcomia lor distructivă (din perspectivă panteistă), dar nici de un Dumnezeu care își pedepsește pedagogic copiii care au luat-o razna. Nu sîntem într-o paradigmă presupus veterotestamentară, un popor ales cu un Dumnezeu gelos. De altfel, nici nu există această paradigmă. Dacă citim cu atenție cartea profetului Ieremia, vom observa că Dumnezeu le cere iudeilor să se predea lui Nabocodonosor, să renunțe la un obiectiv comunitar, în schimb să realizeze binele mărunt și individual al justiției, al milei și al blîndeții față de cei mici. Mesajele anticlericale și anti-idolatrie din profețiile lui Ieremia ne sînt familiare. Dumnezeul lui Israel nu are obiective imperialiste. Nu numai că e ridicol a-I atribui o acțiune punitivă fie la adresa bogaților sau a săracilor, fie la adresa lui Israel sau a păgînilor, atîta timp cît, în oricare dintre ipotezele privitoare la epidemia virală, originea crizei este la oameni. Nu există o entitate comunitară (creștinii sau ortodocșii, românii sau grecii, francezii, englezii sau americanii etc.) căreia i se administrează o lecție divină, ci numai ființe umane unice prin trupul și sufletul lor unic, care vor citi, dacă vor vrea, un mesaj individualizat din această circumstanță mondială. Reacția fiecăruia are un context individualizat. Lecția spirituală nu poate fi citită decît în cheie strict personală.

Ce mai are rost să facem fiecare dintre noi, acum cînd toate rosturile noastre anterioare par a se fi năruit? Mulți poate vor sărăci din această criză – să caute în ei înșiși cauza! –, alții însă se vor îmbogăți – să caute la Dumnezeu rostul! E aproape ca principiul vaselor comunicante. Acești contratimpi individuali ne arată că nu există mesaje comunitare în astfel de crize. Chiar dacă mulți suferă, nu înseamnă că e o suferință colectivă sau că există un dialog între un producător al suferinței și o colectivitate suferindă. În povestirea despre Iona, nu ninivitenii sînt interlocutorul lui Dumnezeu, ci Iona. Dumnezeu îi arată lui Iona că un anumit număr de niniviteni pot lua în serios o profeție, pot înțelege un mesaj divin și de aceea cel care este însărcinat să transmită mesajul este obligat s-o facă. Dar e vorba de decizii individuale ale unor niniviteni care au înțeles ce le spune Iona. Un număr oarecare de persoane care se trezesc spiritual pot schimba destinul unei comunități, așa cum reiese și din dialogul lui Avraam cu îngerul despre Sodoma și Gomora, Dumnezeu nu pedepsește, ci pune capăt răului într-o comunitate care s-a autodistrus spiritual, în care nu mai există nici un germene de regenerare. Dumnezeu închide un experiment al libertății eșuat. Cauza eficientă a răului este alegerea greșită a indivizilor. Consecințele tragice ale unui accident (fie el și o pandemie) sînt rezultatul unei sume de alegeri greșite ale indivizilor, cînd acestea tind să fie imputabile unui procentaj covîrșitor dintr-o societate. Morțile accidentale nu sînt victime în sensul religios girardian al cuvîntului, ființe aduse jertfă pe altarul unei divinități iritate. Crearea unei victime e un fenomen eminamente social.

Mulți descoperă, prin carantină, cît de greu e să rămîi singur cu tine, dar alții se bucură de un moment de odihnă dintr-o alergătură nesfîrșită pentru a-și menține sau ameliora o poziție socială. Presiunea publică a „distanțării sociale” se exercită în sens contrar presiunii sociale a performanței și succesului. Și economiștii vorbesc acum de reinventarea fiecărei afaceri în parte, cu atît mai mult pot vorbi creștinii de redescoperirea sensului existenței fiecăruia în parte.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons