„Nadir și zenit laolaltă,
la capătul aceluiași parcurs!“
Andrei Pleșu

„Inveni cor meum!“, spune Profetul. Mi‑am găsit inima! Ce descoperire! Inima mea! Nimic mai puțin decît inima! Nimic mai puțin decît nodul persoanei mele! Ceva ce exista înaintea mea, ceva ce în pieptul meu continuă bătaia inimii lui Adam. Ceva ce cunoaște mai multe decît mine și care cere ca întrebările să i se adreseze altfel decît prin cuvinte. Ceva ce, în centrul nostru, are menirea de a purta de grijă ființei, ceva ce este solicitat și răspunde cu ființă. Ceva ce nu am putea compara mai bine decît cu Rugul aprins, cu acel Rug care arde și nu se mistuie.“ Sînt cuvintele lui Paul Claudel dintr-un faimos număr al Études Carmélitaines (1950), o poartă poetică din pragul căreia se poate privi spre lumea tradițiilor spirituale în care inima este centrul ființei: de la Upanișade la Cabala, de la iudaismul profetic și sapiențial la isihasm. Însă centralitatea sa nu este cea a unui loc privilegiat de comandă, ci a autenticității discrete, de multe ori invizibile, dar nu mai puțin reale, care palpită sub zgura și zgomotul existenței.

Pentru cei vechi, inima cuprindea totul: emoțiile, desigur, dar și curajul, și mai ales gîndirea și imaginația. A parcurge gama de sensuri ale cuvîntului kardia sau phren la poeții și tragicii greci sau ale ebraicului leb/lebab la profeți este un antidot pentru reflexele moderne de a separa rațiunea de sentimente și de a le vedea funcționînd autonom și de cele mai multe ori conflictual. Sensul global al inimii în antropologia spirituală nu ține de carențe analitice sau terminologice, ci de convingerea că viața are, cu toate tensiunile ei, o unitate de profunzime, o formă de inteligibilitate și de transparență. Inima este, în acest sens, locul sau modul de a fi în care experiența devine cunoaștere, suferința și durerea hrănesc înțelepciunea, pasiunile și conflictele se pot preschimba în stăpînire de sine și pace. Această vitalitate interioară e ca o „garanție“ a accesului la transcendență, la ceea ce e mai înalt sau mai adînc decît eul, interior intimo meo, cum scria Augustin, și dă sens existenței. În inimă, viața nemijlocită își devine sieși vizibilă, își contemplă ca într-o oglindă portretul.

De multe ori, dacă îi citim pe profeți, inimile se transformă în piatră, devin surde, indiferente și doar o intervenție viguroasă a lui Dumnezeu le poate restitui vitalitatea originară, făcîndu-le din nou de „carne“, înnoindu-le fragilitatea și, prin aceasta, capacitatea de a primi și a comunica. Dacă cerul vieții este inima, Dumnezeu este cerul inimii: o arhitectură în care bolțile interioare răsfrîng dincolo de puterea imaginației nemărginirea, ceea ce este infinit departe în ceea ce este infinit aproape. Potrivit lui Calist Catafyghiotul, mistic bizantin din veacul al XIV-lea, „dacă vrem să zăbovim în vederea contemplativă a lui Dumnezeu din Scriptură și din creație (…), să căutăm mai întîi camera-tezaur dinăuntru inimii noastre și să implorăm pe Dumnezeu cel sfînt să umple pămîntul nostru de mila Lui“ (trad. Ioan I. Ică jr, Deisis, 2013). „Pămîntul“ nu este altceva decît inima în care „mintea“ este chemată să coboare pentru a reface unitatea ființei și a redobîndi transparența prin lucrarea Duhului, adică prin prezența lui Dumnezeu deopotrivă lăuntrică și transcendentă, adîncă și înaltă, smerită și împărătească. Primind roua milostivirii divine, inima devine pămînt roditor, izvor de iubire care nu cere nimic în schimb; ostoindu-și setea mai mult decît putea spera, inima revarsă un preaplin care nu-i aparține, dar care îi descoperă ospitalitatea sa constitutivă.    

Calea spre această transparență față de sine însuși și de transcendența întemeietoare rămîne, după cum mărturisea Alexandru Mironescu, „anevoioasă, ca orice lucrare creatoare. Căci, în ultimă analiză, despre asta este vorba: o lucrare creatoare prin care intri în posesia a ceea ce ești tu însuți cu adevărat. Să pătrunzi în sinea ta, acolo unde te întîlnești, în chip viu, cu omenitatea ta, cu icoana profundă a omului, a omului care ești, și pe care a întrupat-o deplin Hristos!“. 

Foto: wikimedia commons