Ortodoxie, intelectualism, intelectuali (II)

Perioada interbelică este perioada cea mai interesantă din punctul de vedere al interacţiunii intelectual laic-Biserică. "Unde sînt şi cine sînt? - se întreabă intelectualul român sfîşiat de atracţia exercitată de Bizanţ şi Roma, de Occident şi de către Rusia, Franţa şi Germania. Cum aş putea oare concilia într-o reprezentare unificată arhaicitatea ţărănească, ce legitimează România eternă şi propria apartenenţă în mişcarea generală şi universală a modernităţii?" (Karnoouh, p. 128) Toate aceste interogaţii pe care antropologul francez le plasează la începutul unui capitol intitulat simbolic "Aspecte remanente ale arhaismului românesc", rezumă frămîntările eterne ale intelighenţiei româneşti. În acea perioadă istorică particulară, o parte însemnată speră să afle obsedantul răspuns prin şi cu ajutorul ortodoxiei .Acest lucru nu se va întîmpla însă, din cauza inexistenţei unui dialog funcţional cu Biserica Ortodoxă. Explicaţiile posibile sînt numeroase. Ortodoxia a avut dintotdeauna reacţii complexe faţă de tendiţele intelectualiste. Curentul dogmatic dominant şi reprezentanţii săi oficiali şi-au manifestat mereu reticenţa faţă de "entuziasmul" de nuanţă intelectuală în credinţă şi în spaţiul public, chiar dacă frumos ambalat în forma unui discurs pro-ortodox. Căci de nimic nu se teme mai mult Ortodoxia decît de eventuale inovaţii care pot apărea în corpul său doctrinar. În acelaşi timp, Biserica nu putea să le refuze intelectualilor laici ortodocşi măcar un sprijin simbolic, căci era evident că aceştia, aşa "deranjanţi" cum erau, aveau mai mult spirit şi mai multă ardoare "ortodoxă" decît mulţi dintre membrii clerului oficial.Atingem aici delicata problemă a "conversiunii" de natură intelectuală la credinţă. Una dintre diferenţele majore între Ortodoxie şi Catolicism este că acesta din urmă a înţeles, ca urmare a şocului provocat de Reformă şi secularizarea instituţională impusă de perioada Luminilor, că un "convertit" ajuns la credinţă în urma unor intense căutări spirituale se poate dovedi de mare utilitate în apărarea intereselor Bisericii, cu condiţia de a găsi o cale specifică de exprimare. Ortodoxia nu practică însă "instrumentalizarea" conversiunilor "intelectuale". Mulţi dintre tinerii intelectuali români formaţi la Paris frecventează "cercul de la Meudon" iniţiat de Jacques Maritain. Odată întorşi în România, plini de energie şi entuziasm, mare le este dezamăgirea: ortodoxia ideală imaginată în Occident, cea care ar fi putut să le dea voie să-şi exprime pasiunea specifică noului (re)convertit, nu există.Vasile Băncilă încearcă să surprindă, în revista Gândirea, frămîntările unei întregi generaţii: "Să presupunem că intelectualul român vrea să se convertească. Dar unde va găsi Biserica de care are nevoie? Viaţa mînăstirească care îi este indispensabilă? Ne putem imagina tragedia sufletului care, în loc să găsească pacea profundă a mînăstirii, riscă să întîlnească virtuoşi ai păcatului sau văcari şi porcari profesionişti [...]. La noi în Ortodoxie, cine vrea să se convertească, riscă fie să dea naştere unei erezii, fie să treacă la altă confesiune, căci nu poate găsi formele adecvate la căutările sale spirituale". Ne găsim în noiembrie 1928.Cîţiva ani mai tîrziu, în 1934, Constantin Noica scrie, pe un ton pe care personal l-am perceput apropiat de "resemnare", că "intelectualul trebuie să plece de la această premisă, bună pentru cine ştie ce drumuri viitoare: Ortodoxia este faptă, nu cuvînt". Iar "drumurile viitoare" i-au dus pe mulţi dintre ei direct către alegerea angajamentului politic în rîndurile Gărzii de Fier, în speranţa că vor găsi acolo dinamismul şi spiritul social care au lipsit în dialogul cu Biserica.Momentul "Nae Ionescu" este esenţial pentru înţelegerea patologiei relaţiei dificile între intelectuali şi Biserica "oficială", a conflictului latent între autoritatea ierahică reprezentată de instituţia bisericească, avînd în fruntea sa pe Patriarhul Miron Cristea, şi autoritatea harismatică, a celor ce constituie, prin număr şi voinţă, corpul cel viu al oricărei biserici. Incomod, "teo-didact", spirit viu, ambiţios inclusiv în cucerirea "cetăţilor" puterii lumeşti, practicînd un antisemitism de nuanţă intelectuală, Nae Ionescu vînează duminică de duminică greşelile din Ortodoxia României Mari, simţindu-se extrem de bine în rolul "cîinelui de pază". Critica atitudinii pasive a ierahiei ortodoxe, modernizarea accelerată a anilor '30, moravurile discutabile ale unor înalte feţe bisericeşti, lipsa unei teologii veritabile venite din interiorul Bisericii, ecumenismul sînt doar cîteva teme de predilecţie ale lui Nae Ionescu. De remarcat însă că nu există ideea unor "reforme anticlericale" (cu ghilimele!) şi nici tentative de reformare a aparatului administrativ al Bisericii. Ele vor apărea mai tîrziu, în timpul guvernării bicefale Antonescu-Sima, atunci cînd dorinţa de a construi un stat totalitar va da naştere automat unei forme de religie politică, în conflict cu interesele Bisericii Ortodoxe - un aspect paradoxal, mai dificil de sesizat, al unei mişcări politice ce declară zgomotos că se plasează sub semnul Ortodoxiei.Mesajul articolului din 1937 al lui Nae Ionescu, "Pentru o teologie cu Ťnespecialişti»", îşi păstrează încă actualitatea: teologia "oficială" este incapabilă de a expune problemele teologice în termeni moderni şi accesibili, capabili să facă cunoscute adevăratele valori ale Ortodoxiei; pe de altă parte, unul dintre rosturile teologiei este să furnizeze un răspuns adecvat situaţiei reale, faptului religios contemporan. Explicaţia găsită acum 68 de ani de către Nae Ionescu acestei stări de fapt era următoarea: dispariţia învăţămîntului enciclopedic a însemnat şi dispariţia unei anumite "ierahizări" a cunoaşterii, unde teologia era plasată pe locul final, reprezentînd interogaţia salvatoare, "cimentul" ce dădea unitate întregului. Intelectualii laici, "nespecialiştii", erau percepuţi ca fiind o alterantivă la teologia de "şcoală", care prin conformismul, lipsa sa de adecvare la noutate, precum şi nivelul său extrem de scăzut nu-i mai putea impresiona pe aceşti tineri şcoliţi la cele mai bune şcoli din Apus... şcoli teologice catolice şi protestante.Ajungem astfel la una dintre problemele cele mai grave ale Bisericilor Ortodoxe, care nu şi-a găsit încă rezolvarea: procesul de formare teologică a propriului cler. Excelenţa în domeniu presupune frecventarea acestor şcoli "non-ortodoxe", la propriu şi la figurat, cu consecinţele de rigoare: apariţia îndoielii, a întrebărilor asupra propriei identităţi, multă dezamăgire faţă de starea de fapt din Ortodoxie. Într-un interviu acordat în 1928 unui iezuit francez, Patriarhul Miron Cristea nu ezita să declare că studenţii români, aflaţi la studii în şcoli de teologie din Occident, dau dovadă adesea de un comportament ciudat: după o perioadă de timp, fie renunţă la studii, fie renunţă la cariera de preot ortodox.Rezultatul se concretizează într-o situaţie aparent fără ieşire: în România aceşti tineri intelectuali laici sau religioşi nu pot avea o voce aparte în sistemul de regularizare impus de formele oficiale ale religiei ortodoxe, unde un bun ortodox este un ortodox care tace. În acelaşi timp, este mare nevoie de prezenţa lor în sînul Bisericii. În Occident, dubla lor alteritate (străin şi ortodox), faptul că vin dintr-o societate unde secularizarea s-a manifestat diferit, Tradiţia fiind încă prezentă, îi împinge să aleagă soluţii extreme, să penduleze între radicalizare sau renunţare. Studiile de teologie în străinătate se dovedesc un veritabil revelator pentru marile calităţi, dar şi pentru defectele Ortodoxiei: tendinţa de a absolutiza o "ortodoxie" rigidă, osificată, precum şi formele de expresie terestră ale Bisericii (influenţă, prestigiu), neglijînd primatul persoanei sau universalitatea mesajului creştin.Ca o concluzie parţială, putem avansa ideea că, în perioada anilor '30, intelectualii laici pro-ortodocşi nu au îndeplinit un veritabil rol de "regulator" al prezenţei Ortodoxiei în societate. Dialogul, de multe ori polemic, s-a realizat prin prezenţe individuale, de genul lui Nae Ionescu. S-a ratat aducerea religiei în spaţiul public, iar cînd spunem aceasta ne gîndim la caracterul său contractual, laic şi cetăţenesc. Orice intelectual laic ortodox are un dublu rol: unul spiritual, el mărturiseşte prezenţa Ortodoxiei, iar altul temporal, politic şi social. În primul a reuşit, dar în cel de-al doilea nu şi-a putut găsi o formă adecvată de exprimare. În plus, angajamentul politic nefericit, în rîndurile Gărzii de Fier, al intelectualilor şi al unei părţi însemnate din clerul ortodox cu tendinţe "intelectualiste", a slăbit considerabil Biserica în ansamblul său. Consecinţele se vor vedea nu numai în timpul perioadei comuniste, ci şi mai tîrziu, în decembrie 1989, atunci cînd libertatea regăsită va reactiva vechile probleme.Surse:A.J. Festugi