Pe cît de uitat astăzi, pe atît de exotic în timpul vieții. Aceasta ar fi formularea cea mai potrivită din ipoteticul epitaf al lui Bartolomeu Stănescu. Uitat în Biserica pe care a slujit-o, Bartolomeu Stănescu rămîne, totuși, un nume prezent în mediul academic pe care l-a servit cu aceeași acribie ca și pe cel eclezial.

Călcînd pe urmele universitarilor Daniel Barbu (1997) și Alexandra Ionescu (2001), monografia Democrație și statolatrie. Creștinismul social la Bartolomeu Stănescu (1875-1954) semnată de Cătălin Raiu mătură praful care amenința să acopere existența acestui insolit personaj. Am recitit-o de curînd pentru a vedea dacă nu cumva entuziasmul primei lecturi s-a șters și am descoperit exact contrariul: nu doar că a rămas, ci, în lumina noilor preocupări, am descoperit noi motive pentru a o recomanda mai departe ca lectură menită să arunce un spot luminos asupra unui episod aproape uitat din România interbelică.

Paradoxal, motivele uitării țin de însuși exotismul personajului: „Bartolomeu Stănescu iese din scena istoriei ca un personaj refuzat de mai multe regimuri politice (dictatura carlistă, legionarism, dictatura antonesciană și regimul comunist), dar intră în zona istoriografiei și a istoriei ideilor politice dreptul unul dintre puținii români care au încercat să pună în formulă intelectuală și practică o democrație creștină” (p. 354). 

Un episcop ieșit din tipare

Așa fiind, să vedem de ce apariția lui Bartolomeu Stănescu în viața publică se aseamănă atît de bine unui meteorit pe tăria cerului. Prezența de neocolit pe scena României interbelice s-a datorat calităților de ierarh, senator de drept și teoretician cu operă pe care le-a întruchipat din 1912 pînă în 1938.

După absolvirea Facultății de Teologie Ortodoxă din București, se bucură de o îndelungată ședere la Paris (1905-1911), unde obține licențe în litere și în drept, pentru ca apoi să devină doctorandul lui Émile Durkheim. Dacă tînărul ierodiacon nu a obținut titlul de doctor a fost doar pentru că în 1912 a primit hirotonia întru arhiereu. În 1914 se titularizează la catedra de exegeza Noului Testament din cadrul Facultății de Teologie, o funcție care asigura mai mult prestigiu și vizibilitate decît aceea de arhiereu (p. 92). În 1921 este ales episcop, fapt ce a atras numirea ca membru de drept în Senatul României. Obținerea calității de episcop este în sine un fapt notabil, iar alegerea pe seama Rîmnicului Noul Severin este al doilea fapt notabil, dat fiind că la acel moment nu era singurul scaun vacant. Pînă în 1939, Rîmnicul Noul Severin a fost cea mai mare eparhie, cuprinzînd nu mai puțin de cinci județe, și a treia în ordine canonică după Arhiepiscopiile Bucureștiului și Iașiului (p. 96). Mai mult, eparhia ocupa un teritoriu omogen din punct de vedere confesional, unde viețuiau circa două milioane de credincioși organizați în cel mai mare număr de parohii și mănăstiri din întreaga țară (p. 126). Aceasta a venit, într-un fel, ca o mîngîiere pentru faptul că, în toamna anului 1919, ratase numirea în scaunul de mitropolit-primat. Deși Stănescu, tînăr intelectual apropiat de preoțime, se bucura de simpatie în rîndul parlamentarilor, în cele din urmă opțiunea guvernului a triumfat, astfel că „sorții” au căzut asupra lui M. Cristea (pp. 97-100).

Și-a conservat, cu toate acestea, influența în rîndul sinodalilor, ceea ce, în aparență, face de neînțeles uitarea care s-a așternut imediat după destituirea din funcția de eparhiot: „Episcopul Bartolomeu Stănescu a încetat să mai existe cu mult înainte să moară. […] numele episcopului a fost șters imediat după 1938 din istoriografia oficială a BOR […]” (p. 15). Influent prin locul ocupat în diptice și, mai ales, prin activitatea desfășurată în cadrul eparhiei, profilul intelectual l-a singularizat în cadrul adunării ierarhilor, conturîndu-i o alură de disident. Nu e simplu pesemne să aparții epicentrului sinodal alături de Miron Cristea, Nicolae Bălan și Nectarie Cotlarciuc (p. 133) și, în același timp, să te prezinți atît de diferit în raport cu toți ceilalți. De pildă, a afirmat o viziune neîmpărtășită de nimeni altcineva în cadrul dezbaterilor cu privire la chinuitoarea problemă a reorganizării BOR după Marea Unire din 1918 (p. 137). Așijderea, ca susținător al modernității, Bartolomeu Stănescu a pus în discuție nu o dată istoriografia oficială a BOR, susținînd că libertatea religioasă a început cu Edictul de la Mediolan (313) și s-a preschimbat curînd, sub Teodosie și Justinian, într-un regim de toleranță și de prigonire a necreștinilor și ereticilor creștini. Astfel, abia revoluțiile franceză și americană din secolul al XVIII-lea au resuscitat libertatea religioasă care fusese înăbușită timp de un mileniu. Susținerea atît de fermă a libertății religioase ca „regim dezirabil” pentru România interbelică a avut drept argument faptul că e sigurul care permite autonomia Bisericii și, ulterior, separația statului de Biserică (p. 304). Tot așa de special era și prin atenția pe care a acordat-o chestiunii emancipării femeii, o temă împrumutată din vocabularul socialist (p. 267).

În sfîrșit, Bartolomeu Stănescu a manifestat un neobișnuit interes pentru societatea civilă („însuflețitor al societății civile”), chiar dacă aceasta n-a trecut dincolo de marginile eparhiei pe care o păstorea. După 1927, a creat unele instituții menite să rezolve cele mai grave probleme ale BOR din epocă: starea grea a preoțimii care perpetua criza de vocație instaurată după 1864 și aservirea Bisericii intereselor de stat. Între acestea, locul de frunte îl ocupă Societatea Preoțească Renașterea care a organizat băncile populare destinate preoților. La această școală s-a format preotul Ioan Marina, viitor patriarh, care a opus cu relativ succes regimului comunist viziunea „apostolatului social”. Pe lîngă băncile preoțești, chiriarhul cu origini teleormănene a impus un stil de lucru nemaiîntîlnit: în relațiile din interiorul societății, episcopul „a rupt barierele canonice dintre chiriarh și clericii săi” cu urmarea că preoții sînt colaboratori ai episcopului și nu simpli delegați ai unui ierarh ce reține pentru sine întreaga putere decizională (p. 145). 

Un intelectual, două viziuni opuse

Lăsînd la o parte chestiunea profilului atipic, monografia care studiază faptele și gîndirea politică a episcopului cu instrumentele specifice domeniului științelor politice își propune să verifice ipoteza „conform căreia ortodoxia românească este antimodernă, antidemocratică și nu are vocație socială, rămînînd blocată în idealul național și fiind, prin urmare, lipită de statul român modern în toate regimurile politice de la 1859 pînă în prezent”. Potrivit concluziei auctoriale, „am descoperit în gîndirea episcopului Bartolomeu Stănescu un corp de idei, care avînd, pe de o parte, statutul de excepție și fiind, pe de altă parte, scoase la periferia preocupărilor bisericești din perioada interbelică, confirmă ipoteza de mai sus” (p. 23). Pentru a demonstra actualitatea ipotezei care se verifică din chiar plămada studiului monografic, C. Raiu evocă absența unei reflecții teologice asupra crizei economice de după 2008 și, în general, asupra „economiei de piață contemporane”, precum și „fascinația, chiar obsesia pentru construcția […] Catedralei Mîntuirii Neamului” (p. 23). Cred că aprecierea comportă nuanțe, deoarece în identitatea publică a BOR după 1989 și, în mod programatic, după înscăunarea mitropolitului Daniel ca arhipăstor, și-a făcut loc componenta socială prin desfășurarea unor programe precum „Sănătate la sate” și campaniile de donare de sînge. Așa cum se întîmplă deseori în activitatea Bisericilor Ortodoxe, chiar dacă figura unor ierarhi este menținută, voit sau nu, la periferia istoriografică, activitatea lor intră pe nesimțite în metabolismul eclezial. Exemplu este chiar patriarhul Justinian Marina care, deși nu l-a recunoscut pe Bartolomeu Stănescu drept mentor sau măcar sursă de inspirație, viziunea „apostolatului social” i se datorează, fiind resuscitată apoi de Patriarhul Teoctist.

Profilul lui Bartolomeu Stănescu se asemuiește unui avangardist, dar nu de puține ori mărginit la prezent. O primă limită, subtil sugerată de narațiunea monografică, vizează contradicția dintre susținerea libertății religioase ca soluție la problemele României interbelice și viziunea asupra Bisericii ca instrument de construire a națiunii. Limita asupra căreia autorul insistă și care, de altfel, ocupă prim-planul cercetării constă în ruptura petrecută în viața episcopului. În primul rînd, cu toată susținerea acordată ideii de separație a Bisericii de stat, a religiei de politică, ce a mers pînă la gestul neobișnuit de le cere preoților din propria eparhie să aleagă între epitrahil și partid (p. 155), el însuși a fost beneficiarul și victima aranjamentelor politice: pe de o parte,  cele mai multe funcții care i-au adus prestigiu le-a obținut ca urmare a oportunismului politic (p. 163), iar, pe de altă parte, a fost destituit din scaun de Carol. În al doilea rînd, dacă din 1912 și pînă în 1928 este un teoretician al democrației sociale care laudă critic modernitatea, după 1931 și pînă în 1941 se preschimbă într-un susținător al autoritarismului, activitatea desfășurîndu-i-se „în proximitatea Mișcării Legionare” (p. 174). Astfel, începînd din 1912, concepția și fapta episcopului glisează de la susținerea demorației liberale la statolatria organică (p. 388). Nu întîmplător, în ianuarie 1937, Bartolomeu Stănescu a fost unul dintre cei trei ierarhi care, alături de sute de preoți, s-au aflat în fruntea cortegiului funerar al legionarilor Moța și Marin. Acest eveniment, prin organizare și amploare, a depășit cu mult simplul ritual funerar, căpătînd anvergura unei autentice campanii de propagandă legionară. 

Direcții noi în dezbateri vechi

De fapt, asimetria dintre numărul restrîns de ierarhi (dintre cei trei, Mitropolitul N. Bălan participase, potrivit autorului, la ordinul regelui) și numărul mare de preoți care au participat la un eveniment simbolic pentru Mișcarea Legionară poate fi fructificată într-o direcție nouă din cadrul unei dezbateri vechi. Altfel spus, monografia deschide drumul unei resituări a relației dintre BOR și legionarism din perspectiva clivajului existent, amplu documentat în lucrarea de față, dintre ierarhie (clerul superior) și preoțime (clerul inferior). În condițiile în care ierarhia era aservită statului (p. 77, 75-185, 187), iar preoțimea se zbătea în precaritate (p. 115) și izolare față de ierarhie, preocupată mai curînd de socializarea politică, nu este imposibilă introducerea ipotezei potrivit căreia adeziunea la o mișcare politică antisistem (Legiunea „Arhanghelul Mihail”) să aibă drept rațiune protestul, indignarea față de o situație apăsătoare pentru Biserică. Deși existența acestei situații poate fi inferată prin existența acestui clivaj, întinderea ei este greu, dacă nu imposibil, de dovedit. Dintre motivele palpabile, amintim că nu există sau încă n-au ieșit la iveală mărturii scrise care să ateste această intenție; apoi, înseși viețile multor astfel de clerici sînt astăzi cu desăvîrșire uitate. Rămîne însă o motivație de afiliere care, fie și ipotetic, poate fi luată în calcul alături de alte cauze, în primul rînd rațiunea antisemită. Aceasta din urmă e ușor de arătat în cazul acelor preoți legionari care au desfășurat activitate publicistică (Ilie Imbrescu, Ștefan Palaghiță etc) sau chiar practică, cum este cazul implicării preotului Ion Dumitrescu în pogromul de la Borșa.

Lăsînd analiza filosofiei politice a vlădicii Bartolomeu în seama cititorului, voi încheia spunînd că cercetarea vieții și operei lui Bartolomeu Stănescu este încă departe de a fi încheiată. Fiind o cercetare realizată cu instrumentele științei politice, autorul a lăsat la o parte componenta pur teologică. De asemenea, o reeditare integrală a activității publicistice în ordine cronologică sau tematică se impune a fi realizată.

 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.