Deoarece seria şi conţinutul volumelor apărute au fost deja prezentate, aş vrea să încerc să situez întrucîtva figura de nesituat a părintelui Scrima. Mi se pare că trei sînt, după felul şi analogia ipostasurilor divine, modalităţile religiosului. Una este a profetului şi ea corespunde situaţiei în care divinitatea este cunoscută numai după numele ei. Atunci cînd există un nume al divinităţii, revelaţia este a definiţiei, iar epifania zeului este vocea - omul poate striga zeul după un nume, iar omul care îşi ridică astfel vocea este profetul. Cînd divinitatea poate fi cunoscută după un chip, situaţie care presupune faptul că divinitatea s-a întrupat, atunci o altă figură a religiosului este posibilă, anume aceea a teologului. Cunoaşterea teologului este cu neputinţă dacă nu există întrupare, pentru că în absenţa întrupării putem avea fie numai definiţii revelate, fie prescripţii practice căzute din cer - dar speculaţie din aproape în aproape, care să nu fie principial eronată (cum s-ar întîmpla dacă am specula despre o divinitate care nu ar avea un raport de întrupare cu creatura), nu. În fine, mai există o figură a religiosului, şi ea, cred, poate fi gîndită prin analogie cu lucrarea Sfîntului Duh: e figura care îngemănează chipurile înrudite ale străinului şi ale peregrinului. Sfîntul Duh nu are nici un nume prin care să-l definim fără rest, nici un chip prin care să-l putem fixa sensibil în imaginaţia noastră: el nu este legat nici de vreo reprezentare, nici administrabil prin vreo instituţie; el bate unde-i place şi are menirea să ne disloce în permanenţă din locul în care sîntem. În Crez, despre Sfîntul Duh aflăm de unde purcede şi prin cine grăieşte. Nici Dumnezeu, nici proorocii nu pot fi fixaţi. Străinul şi peregrinul - am impresia - alcătuiesc, analogic, o aceeaşi figură a religiosului. Străinul nu poate fi identificat, peregrinul nu poate fi fixat. Amîndoi trec şi ei există numai în măsura în care prin ei se petrece ceva. Trecere şi petrecere sînt definiţiile lor, definiţii care - aţi remarcat deja - nu spun nimic, indică doar ceva. Am sentimentul că din cele trei figuri ale religiosului, cea a profetului, a teologului şi a străin-peregrinului, părintele Scrima a ilustrat-o perfect pe a treia.Asta nu înseamnă că el nu a făcut operă de teolog, ori că, în lucrarea sa de vorbitor, însoţitor, preot, păstor şi duhovnic, părintele nu ar fi fost, într-un mod pe care numai timpul îl va putea lămuri, profet. Bunăoară, atunci cînd l-am întrebat ce se va alege de creştinism într-o lume care vrea să se lepede de el sub toate formele instituţionale şi care nici de numele lui nu mai vrea să audă - vedeţi, de pildă, ce s-a întîmplat cu Constituţia Europeană. Părintele Scrima mi-a răspuns în două feluri. Întîi mi-a atras atenţia că soarta creştinismului nu stă pe umerii mei şi că îngrijorarea mea de dispariţia lui stă mai bine între grijile lui Dumnezeu decît într-ale mele; ceea ce era un mod ironic de a-mi spune că nu trebuie să mă ocup de lucrurile importante cu importanţa pe care mi-o acord mie însumi. Apoi mi-a spus că, prin retragerea suportului său instituţional, cultural şi sociologic, creştinismul este obligat acum să înveţe o lecţie dureroasă şi salvatoare, în acelaşi timp, aceea că identificarea sa cu formele istorice în care odinioară el şi-a atins o strălucire pe care toţi o putem admira în operele culturale, instituţionale şi artistice, pe care le-a lăsat ori le-a inspirat, a fost incompletă, pentru că deja s-a dovedit a fi trecătoare. Ceea ce se întîmplă acum cu creştinismul - spunea părintele Scrima, şi asta mi se pare profetic - este că va trebui fie să se autofalsifice în compătimirea că nu mai este ce a fost (calea resentimentului), fie să-şi reinventeze definiţia, făcînd abstracţie de formele sale istorice deja cunoscute: creştinii trebuiau să se retragă din nou în catacombe, pentru a relua potenţat şi într-un alt fel experienţa pe care primii lor strămoşi au cunoscut-o illo tempore, atunci cînd nu aveau biserici puternice şi instituţiile statului de partea lor, atunci cînd au reuşit să facă din slăbiciunea creştinismului primitiv forţa prin care el a creat mai apoi Europa şi, în sens larg, toată lumea modernă.Dar vă spuneam că, între figurile religiosului, părintele Scrima îmi pare a o fi ilustrat în chip perfect pe cea de-a treia, aceea a străinului şi a peregrinului. Spunea adeseori: "Eu nu sînt de aici". Era o judecată de existenţă, nu una de valoare. Prin acest enunţ el nu se punea sub semnul figurii clasice a străinului, pe care noi îl percepem fie ca străin etnic, fie ca străin religios. Etnic, el nu era diferit de noi; nici religios nu era, deşi metafizic împărtăşea altă putere a filozofiei decît noi, cei din jurul său. Era de aici, din punctul de vedere al străinului convenţional. Dar nu era de aici din punctul de vedere al faptului că el se şi te disloca din propria lui/ta prezenţă. Era de faţă fără a fi de aici nu numai pentru că asumase în chip riguros sacerdoţiul vocaţiei sale monastice, ci şi pentru că înţelegea creştinismul într-un fel special, ca pe un instrument de depăşire a tuturor situaţiilor care ne situează, care ne fixează şi care, deci, ne omoară. Mereu cu exemple din Pateric pe buze şi citînd în arabă hadith-uri de-ale Profetului, părintele Scrima se disloca pe sine din formele încetăţenite de devoţiune şi viaţă rituală şi, prin exemplul său paradoxal, avea darul de a te disloca şi pe tine, cel care îl priveai, care intrai în contact cu el, care îi ascultai cuvîntul: te scotea din tine, pentru a te pune pe drum. Te scotea din odihna situării tale pentru a te pune în neliniştea şi nesiguranţa trecerii. Te petrecea la drum - aceasta era metoda sa, pedagogica şi anagogia sa. Asta însemna că el, ca peregrin şi străin, îţi spunea că trebuie să te afli mereu într-un loc care să nu te situeze. Pentru că, dacă te situai, rămîneai "omul de acolo", omul identificat cu una din determinaţiile sale; nu mai erai omul pur şi simplu. Ceea ce este un fel de a-ţi trăda atît relaţia cu Dumnezeu, cît şi natura ta proprie. Trebuie să te disloci era îndemnul părintelui Scrima, rămînîndu-ţi astfel fidel ţie, ca smulgere, ca ţîşnire, nu locului din care te-ai dislocat. Este o experienţă paradoxală, care nu poate fi înţeleasă decît într-un limbaj apofatic, de paradox şi negare. Dar ceea ce este remarcabil - şi părintele Scrima era o mărturie vie a acestui lucru - e că acest tip de experienţă, a unei situări care îşi refuză situarea, se poate trăi. E o experienţă care e dificil de descris în vorbe, dar care se poate trăi. Iar noi, cei care l-am cunoscut pe părintele Scrima, am văzut instrumentarul său existenţial la lucru.Cărţile lui nou-apărute stau mărturie despre acest mod paradoxal de a se raporta la lucruri. El se dăruia retrăgîndu-se, se retrăgea dăruindu-se. Noi nu putem exprima aceste experienţe decît ca antinomii, în care liantul dintre opoziţii este un chiasm, este o prăpastie, dar nu una vidă, ci una care e o tensiune vie, acea tensiune capabilă să unească în despărţire şi să disocieze în unire. Tensiunea de care vorbesc nu se vede, se trăieşte. Iar semnul că e vie şi că e "acolo" e dat de capacitatea omului de a le trăi printr-o experienţă care le uneşte fără a le dizolva. Vă îndemn să citiţi aceste cărţi ca pe o mărturie de dincolo de ele; să le folosiţi ca pe un drum, nu ca pe un prilej de popas; ca pe o scară, nu ca pe o pajişte de promenadă; ca pe ceva pe care să îl folosiţi pentru a ajunge acolo unde părintele se situa în permanenţă şi unde nu e nici loc de locuit, nici nu se află bunuri de apucat. Ele arată spre ceva. Nu confundaţi mîna care arată cu obiectul arătat. Aceste cărţi au fost scrise pentru a sluji celor cărora le dă în gînd să le transforme, prin meditaţie şi trăire, în propria lor carne. Aceasta este filozofia; şi asta este în fond toată religia.H.R. PATAPIEVICI