Pentru Părintele Andrei Scrima, grupul de intelectuali de la Antim era o prezenţă mereu invocată. Acolo se formase la mijlocul secolului XX, însoţit de atmosfera lor formativă plecase pe propriul drum spiritual, alături de ei socotise că „merge pe Cale“. O spune în volumul Timpul Rugului Aprins, unde restituie experienţa grupului. O spune într-o lungă scrisoare compusă la Benares, în august 1957, trimisă Părintelui Benedict Ghiuş şi, prin el, prietenilor de la Antim. Între aceştia, Sandu Tudor, devenit Părintele Daniil, era omul iniţiativelor, al stilului care dădea marca grupului în cercetarea tradiţiei creştine răsăritene. Părintele Benedict Ghiuş era interlocutorul ales, colegul din interiorul Bisericii. Cînd îl evoca pe Alexandru Mironescu, Părintele Scrima zîmbea.

Îl amintea ca pe cineva savuros: savuros în modul cum îmbina bucuria credinţei şi bucuria înţelegerii, disciplina mentală a ştiinţelor exacte şi intuiţiile verticale, lecturile înal-te şi prospeţimea gîndului. Profesor universitar de fizică-chimie cu doctorat la Sorbona, om de litere şi gazetar bine conturat în spaţiul cultural interbelic, el era la fel de savuros în prietenie, savuros – de o savoare gravă, sacrificială – în generozitate. La procesul pe care, în 1958, regimul comunist l-a intentat membrilor grupului, în şedinţa care dădea verdictul, Alexandru Mironescu nu pledase pentru sine. Ceruse eliberarea poetului Vasile Voiculescu, atît de preţios în ordinea creativităţii spirituale. Înfiorătorul tratament la care a fost supus, alături de fiul său, în detenţie nu i-a dezorganizat alcătuirea lăuntrică, nu i-a minat savoarea. Scrierile lui de după ieşirea din închisoare, nepublicate în timpul vieţii, o dovedesc. Printre ele, vii, consistente, punînd datele veacului şi ale culturii sub ecleraj spiritual, sînt jurnalele de reflecţii: Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (Anastasia, 1998; Humanitas, 2019), apoi editate prin grija lui Marius Vasileanu: Admirabila tăcere. Jurnal 1967-1968 (Eikon, 2003; Humanitas, 2019);  Floarea de Foc (Eikon, 2019).

Menţionez doar două teme care au un relief deosebit în aceste jurnale, fiind de altfel comune grupului de la Antim: necesitatea (şi absenţa) interesului Bisericii faţă de tematica intelectuală; naţionalism vs deschidere universală a credinţei.

După o vizită pe care, împreună cu Părintele Benedict, o face mitropolitului Tit Simedrea la Cernica, în aprilie 1968, Alexandru Mironescu notează: „Am dezbătut… arzătoarea problemă privind Biserica şi raporturile cu problemele moderne şi intelectuale, problemă din care conducătorii Bisericii sînt nu numai absenţi, dar nici habar nu au că ele există şi ar putea fi confruntaţi cu ele“.

Prietenii de la Antim aveau conştiinţa că încearcă o situare aparte în modernitatea românească: întîlnirea între spirit şi Spirit, între mintea cultivată şi Duh. Descopereau tradiţia creştină răsăriteană ca pe o mare cale de cunoaştere, de experienţă contemplativă. Dar ea nu-şi putea perpetua seva dacă nu era cercetată/asumată cu sete pentru Adevărul viu, dacă lumina ei mereu actuală nu era proiectată, lucid, critic, nuanţat, asupra temelor prezentului. Fără receptivitate faţă de cultura înaltă şi demersurile ei, creştinismul răsăritean risca să rămînă într-un muzeal trecut. Fără convergenţa între exerciţiul credinţei şi exerciţiul inteligenţei spirituale, el risca să rămînă în provincialism. În notaţiile lui Alexandru Mironescu, tema revine nu rareori. E spusă cu hotărîre, fără compromisuri ori jumătăţi de voce. Reflecţiile lui sînt, ele însele, o „practică“ a convergenţei celor două dimensiuni. Ele nu consemnează doar, ci constituie o viaţă a înţelegerii animate de credinţă, a inteligenţei dedicate credinţei. Aşa le-a şi vrut autorul: o mărturie a acestui tip de viaţă, de experienţă.

În prima parte a secolului XX, problema întîlnirii între Biserică şi modernitate era vie. Voci ascultate – Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu – puneau tematica credinţei în spaţiul public, împrospătau limbajul religios, interpelau Biserica: îi deplîngeau stagnarea teologică, refugiul în pietate conformistă. Mulţi aşteptau/cereau/sperau ca ortodoxia, cu înalta ei tradiţie, să ia creator în seamă cultura şi provocările prezentului. Dar asupra preocupării lor se boltea marea temă a interbelicului românesc: a stabili o identitate naţională valorizantă, care să dea României un loc de seamă în Europa. Trecutul şi tradiţia religioasă erau folosite ca materiale de construcţie ideologică. Unii vorbeau despre excelenţa unică a creştinismului autohton, alţii despre o românitate obligatoriu ortodoxă sau despre un stat etnic-religios.

Alexandru Mironescu şi prietenii lui nu erau nici ei nepăsători faţă de tema naţionalului, atît de masivă în epocă. Şi ei priveau creştinismul răsăritean ca pe un dat fast al locului. Dar nu socoteau că el îi încarcă pe români cu daruri native, cu un specific etnic privilegiat, cu o excelenţă garantată. Îşi puneau mai ales problema creativităţii spirituale în modernitate. Într-o notă de lectură din 1949, Alexandru Mironescu e tăios şi exigent:

„Putem fi [creştini]? Putem încerca să fim, adică să ne angajăm într-o trăire creştină care să fie ridicată şi la conştiinţă teoretică? Este, desigur, o problemă personală, dar poate fi şi o problemă a comunităţii româneşti şi a culturii noastre. Sigur este că ne naştem într-o ambianţă creştină, înlăuntrul unor tradiţii pe care nu le cunoaştem bine, înlăuntrul unor virtualităţi, desigur, dar nu reuşim să dăm expresie majoră fundamentului nostru creştin, o expresie la coordonatele, la stadiul unei problematici moderne şi universale, cum sînt bunăoară în stare să o facă, la modul genial, unii ruşi din diaspora sau cum reuşesc atîţia alţii, în interiorul universului catolic, să exprime sensurile necontenit creatoare ale creştinismului.“

În jurnale există, de altfel, un pasaj unde apare explicit deosebirea de orientare faţă de curentul ortodoxist. La un moment dat, prietenul său Constantin Joja exclamase: „E o uimire inexplicabilă pentru mine cum tu ai rămas în afară de problema naţionalistă care a zguduit generaţia noastră“. Pentru Alexandru Mironescu, tocmai „naţionalismul de declaraţii agresive, fără acoperire“ era de neînţeles. Faţă de această poziţie, el „se încarcă de rezerve“, ia „măsuri de trezvie“, îşi întăreşte „grija de independenţa interioară“. Pentru el, patriotismul era de conceput în mod realist şi eficace: ar fi constat în „crearea de condiţii ca valorile omeneşti ale neamului meu să devină realităţi incontestabile“.

Dar centrul lui prim de interes – Alexandru Mironescu o spune de multe ori în jurnale – e persoana umană aflată în căutare de sens ultim. Apartenenţa pe care şi-o recunoaşte e cea la o vastă „familie spirituală“, la universalul spre care dă acces calea creştină: „Conştiinţa că sînt creştin îmi dă plenitudinea apartenenţei la întreaga Umanitate… formată din toţi oamenii, din toate culturile, din toate epocile, din toate experienţele şi moştenirile… din tot ce le uneşte şi le dă un înţeles, o destinaţie“.

Înţelegerea şi credinţa respiră astfel în orizontul lor cel mai vast, în orizontul lor comun.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.