Zile proaste (dar puţine…)

Sînt unele zile în care, chiar dacă nu ai verificat cu astrologii, ţi se întîmplă numai chestii neplăcute. Ai doar ghinioane, cum ar zice cei care cred în noroc şi în reversul acestuia. Sau, cine ştie, ai fost deocheat – conform teoriilor celor care ciulesc urechea la asemenea interpretări.

Am avut, de curînd, astfel de zile. Retrospectiv, par, desigur, tragi-comice. Cînd timpul trece şi te înalţi măcar cu cîţiva centimetri deasupra lor (zilelor şi întîmplărilor lor), pe un norişor cenuşiu pe cale să devină, dacă nu roz, măcar alb, ajungi să vezi şi partea comică, ba chiar să rîzi de tine, cel neîndemînatic şi nefericit din trecut. 

Însă, evident, nu poţi face acelaşi lucru cînd nenorocirile, chiar minore, tocmai ţi se întîmplă. De exemplu, te întorci în natalul Bucureşti după zece zile fericite de fermecătoare Americă – fermecătoare, dar şi acaparatoare: acolo ţi-ai lăsat copilul – ce-i drept, la studii, dar… Urmează o zi în care ieşi cu nişte prieteni buni şi vechi, părinţi de copii care se cunosc de la grădinţă şi care şi ei, la rîndul, au plecat sau vor pleca undeva. Ieşi cu ei ca să te dai mare, din nou, cu fericita ta excursie în America, cu reuşita expediţiei tale familiale. Numai că, înainte să pleci, descoperi că superbul motan-arlechin de pus în pom pe care l-ai luat de la magazinul non-stop de Crăciun din Boston şi-a rupt, la transport, o lăbuţă şi nu mai poate fi dat cadou… La restaurant, unul italienesc, de lux, totul pare enervant de impecabil. Lume simandicoasă şi chelneri care vor să pară serviabili, dar de fapt sînt ţîfnoşi. Vrei ceva uşor, de seară, ceri scoici: midii în sos de vin. Vin felurile, şi scoicile: mult sos, multe carapace, dar înăuntrul lor, aproape nimic. Afli că „a greşit bucătarul…“. 

Punctul culminant al ghinioanelor, să le zicem, a avut, însă, loc într-o duminică: o frumoasă duminică de toamnă, cînd, în sfîrşit, am reuşit să mergem cu bicicletele în Herăstrău. Asta, după un efort cu adevărat îndelungat mai întîi, de a achiziţiona un suport pentru biciclete de pus pe maşină, după ce am visat ani la el. Apoi, de a-l monta, ceea ce a durat alte cîteva luni (nu ieşea un şurub la socoteală). Pentru ca, în cele din urmă, să-l montăm şi, cu mari eforturi, să punem şi una din biciclete pe el (pe cealaltă îngrămădind-o în portbagaj). 

Repet, ajungînd în mult doritul şi aristocraticul parc, o variaţiune la cotidianul Tineretului, descoperim că tocmai bicicleta mea e dezumflată. O iau pe cealaltă, în timp ce al doilea membru al familiei se duce cu a mea la o benzinărie, să o pună la punct. Bicicleta lui e o

Foarte bărbătească, cu o bară imensă şi dreaptă peste care trebuie să treci ca să te cocoţi pe ea. Am reuşit să mă urc, am şi dat cîteva ture. La un moment dat, am ajuns în dreptul unei văi ce mi s-a părut periculoasă. Pe aleea în pantă, care se afla pe marginea lacului, o seamă de nuntaşi, cu mireasă cu tot, se pozau gureşi. Am avut un flash cu mine în trombă pe

peste mireasa cu cochetă trenă. Încercînd să evit un asemenea nefast incident, m-am hotărît să cobor de pe bicicletă. Şi atunci s-a produs culmea ghinioanelor din respectivele zile urîte: mi-am zis că atunci o să cad şi chiar am căzut. De pe loc. Cu bicicleta peste mine. 

Nu, nu m-am lovit rău, nu m-am lovit la cap, am căzut doar pe o mînă, care nici măcar nu m-a durut. Doar că mi s-a părut incredibil ca, după ce am mers kilometri pe bicicletă, să cad aşa, ca proasta, de pe loc, într-o senină duminică, în faţa unor nuntaşi binedispuşi şi binevoitori. Prea binevoitori: văzîndu-mă pe jos, au sărit să mă întrebe dacă sînt bine şi dacă am nevoie de ajutor. Dorinţa lor de asistenţă m-a mobilizat: mi-am luat imensa bicicletă şi dusă am fost cu ea. Pentru ca, un pic mai în faţă, să dau peste celălalt membru al familiei, care mi-a povestit cum l-a oprit Poliţia şi a luat amendă cînd s-a dus să-mi umfle adevărata bicicletă. 

Ghinioane, desigur. Dar, după aceste penibile momente, ghinioanele s-au şi evaporat (cu excepţia unui nesemnificativ moment cînd mi-am trîntit o uşă de la o toaletă peste un deget), ca şi cum şi-ar fi făcut numărul, iar timpul le-a expirat.