Tranzienţa, bat-o vina
În de mult clasicul său Şocul viitorului, Toffler identifica şi definea conceptul de „tranzienţă“: „Tranzienţa este noua «instabilitate» în viaţa de fiecare zi. Ea se exprimă printr-o senzaţie, un sentiment de nepermanenţă. (…) Tranzienţa poate fi, de fapt, definită în mod mai precis prin viteza cu care se modifică relaţiile noastre. (…) Oamenii viitorului (…) trăiesc într-o «tranzienţă înaltă» – o condiţie în care durata relaţiilor este scurtată, iar «înlocuirea» relaţiilor – extrem de rapidă. Pentru ei, lucrurile, oamenii, ideile şi structurile organizaţionale se uzează mai repede.“
Realitatea, spune Toffler, e „un fel de caleidoscop ce se mişcă încontinuu“. Lucrurile se schimbă mult mai repede, iar acceleraţia schimbării pătrunde şi în existenţele noastre personale, ameninţîndu-ne cu o nouă boală: „şocul viitorului“. „Şocul viitorului este un fenomen al timpului, un produs al ritmului foarte rapid de schimbare în societate. El se naşte din suprapunerea unei noi culturi pe o cultură veche. Este şocul cultural în propria noastră societate.“
Aplicînd toate acestea la viaţa de zi cu zi, şi mai cu seamă la una dintre zonele cele mai bătute, cel puţin pentru mine, şi anume Piaţa Amzei, am ajuns la următoarele concluzii: da, din anii ’90 încoace, ba chiar din anii 2000, geografia zonei s-a schimbat radical, de nenumărate ori. Şi da, pentru oamenii permanenţei, ca mine, tranzienţa asta cu siguranţă creează un şoc şi e greu de dus.
Dacă ai cît de cît memorie, nu poţi uita că, în primul gang pe dreapta, cum veneai dinspre Calea Victoriei, îţi deschidea calea doamna cu ciorapi, maieuri şi chiloţi. Da, era o doamnă grăsuţă şi hotărîtă, foarte pricepută, aş zice, în comerţul ei de tarabă. În anii ’90, găseam pe tejgheaua ei multe dintre lucrurile la care jinduisem în zilele de restrişte ale sfîrşitului de perioadă ceauşistă şi despre care iniţiaţii, precum bunicul meu, spuneau că sînt indispensabile: lenjeria sau ciorapii de bumbac, de pildă, mai ales cele foarte groase, utile în zilele cînd se oprea căldura… Cu 5 lei – sau echivalentul lor de atunci –, cu siguranţă îţi puteai cumpăra ceva, aşa, într-o doară, trecînd pe lîngă tarabă… Doamna respectivă se îmbrăca în culori închise, purta şi o căciulă de blană, cred, pe vîrful capului, împotriva intemperiilor, şi-ţi făcea, cel puţin la început, socotelile pe o bucăţică de hîrtie, cu pixul…
Acum, cu tranzienţa asta, locul e, evident şi de mult, gol. Dar eu nu am uitat-o pe respectiva doamnă. Cum nu am uitat nici cofetăria şi ciocolateria Pierrot, în locul lui Octavian – Dulce de România, de astăzi: unul dintre primele locuri din Bucureşti unde se putea bea o ciocolată caldă destul de decentă. Îmi amintesc cum, pe vremea de atunci, mă duceam singură la Caffé Pierrot şi mi se părea mare lucru că făceam asta, înfruntînd moravurile, zice-se…
Supermarketul local nu era, nici pe departe, Mega Image, şi nici Nic (a apărut mai tîrziu): era Vox Maris. Considerat, pe acele vremuri, de fiţe. Iar lîngă Teatrul „Ion Creangă“, unde acum sînt cafenele, era, pare-mi-se, în epoci imemoriale, o papetărie de unde puteai să cumperi multe lucruri mici şi inutile, gen: creioane, „Nu te supăra, frate!“, caiete cu Mickey, hîrtie creponată…
Lumea merge înainte – veţi zice, şi ştiu. Putem accepta, în cele din urmă, schimbarea, ca să nu zicem că sîntem inadaptabili. Dar putem, în acelaşi timp, să nu uităm nici ce a fost: chiar locurile aparent insignifiante, mărunte, dar care ne umpleau, adunate, viaţa de zi cu zi…
Şi cînd te gîndeşti că toată această rememorare nostalgică mi s-a tras de la… o cerşetoare şi o pisică. Cerşetoarea e vechea „mea“ cerşetoare, care acum s-a mutat, din faţă de la McDonald’s, la Poşta din Amzei, şi care mi-a oferit următoarea replică: „Pînă oi muri, aici o să mă găsiţi.“ Iar pisica – un superb motan, maidanez corcit cu siamez, un adevărat tigru, cum l-a numit un domn de pe stradă – m-a condus spre băcănia Doina, din aceeaşi zonă. În care, deşi era deschisă de doi ani, nu intrasem niciodată. Intrînd, în sfîrşit, m-a făcut să cuget la permanenţă şi tranzienţă…
