Titi papagalistul
E în Piaţa Norilor. „Vrei să-ţi stea pe deşt, să stea pe umăr, să vorbească? Iei băiat tînăr. Vrei să-ţi facă pui, să ai baftă, să faci bani? Ia pereche. Te învăţ cum se face cu toţi. Sînt de 30 de ani în branşa asta. Sînt Titi papagalistul.“ În braţe cu o ceafă de porc, un kil de cartofi şi castraveţi-ardei gras-roşii de-alea prunişoare, casc gura la cuşca papagalilor lui Titi. Stă deoparte, că-s razii tari ale poliţiştilor, dar şi că aşa pare viaţa lui mai discretă. Papagalii, nişte pigmei într-o cuşcă, iau forma lui, sînt în cuşcă şapte-opt Titişori ciripind şi zbenguindu-se nervoşi. Papagalii arătau starea nevrotică a lui Titi în carne şi oase. Titi mi-a recitat poezia lui, alegere între pragmatism şi idealism, între Putere şi visare, pe nemîncate, pe neobosite, cu soarele în cruce.
O singurătate a papagalistului, o dîră a certitudinii că el, cel ce ştie ambele alternative, de fapt nu s-a îmbogăţit niciodată, dar nici n-a visat vreodată odată cu papagalii lui. M-apucase răutatea. La 20 de lei papagalul visător, la „negociabil“ perechea fătătoare. Păsărarul acesta mi se părea că nu-şi mişca decît o uriaşă singurătate între papagali şi că nicicînd nu vorbea cu ei, nu-i mîngîia, nu-i alinta. Apoi, cu ceafa de porc în mînă, l-am privit mai bine şi-l vedeam pierdut în lumea lui papagalistă, în care păsările îi aduceau bucurie şi nu l-ar fi lăsat la greu. Mi-era foame, mi-era dor de o salată de castraveţi cu ardei gras, şi roşii, şi ulei, şi ceapă. Cum făcea bunicul meu, în serile de septembrie.
