Timpul liber neliber
Luni – ora de tenis. Marţi – ora de balet. Miercuri – antrenament la karate. Joi – limba engleză. Vineri – ora de înot, iar sîmbătă dimineaţa – ore de pictură. Cunosc mulţi copii al căror program săptămînal arată astfel: dimineţi petrecute pe băncile şcolii, lungi după-amiezi în faţa temelor şi seri alergate între săli de sport, de muzică sau de pictură.
Ştiu sau îmi imaginez (bune) motive pentru care sîntem gata să facem (mari) eforturi – financiare sau de timp – cu gîndul la completarea educaţiei copiilor noştri. Vrem să facă tenis, balet sau pictură, pentru că vrem să descoperim din timp un talent special şi să-l stimulăm. Pentru că activităţile în grup pot ameliora eventuale deficienţe de relaţionare sau de comunicare. Pentru că astfel îi ţinem departe de calculator sau televizor. Pentru că presiunea socială este atît de mare, încît ne gîndim că aptitudinile stimulate sau deprinderile dezvoltate în timpul acestor activităţi vor suna bine în viitorul lor CV.
La fel de bine, însă, se pot inventaria o serie de motive pentru care n-ar fi rău ca din cînd în cînd să le dăm o vacanţă copiilor noştri. Un „liber“ de la aceste activităţi. Sau, măcar, să ne treacă prin cap să facem o selecţie, să le mai rărim. Să le abandonăm, chiar. Cînd? Atunci cînd copiii noştri nu au talent, dar sînt incluşi într-o grupă de excepţie (avînd în faţă rezultatele extraordinare ale colegilor, copilul îşi poate privi propriile realizări – de nivel mediu – ca pe un eşec). Sau cînd au talent, dar nu le face plăcere (fiindcă presiunea adulţilor din jur de a obţine succese răsunătoare înlocuieşte bucuria cu încrîncenarea). Cînd au şi talent, le şi place, dar nu au chef din diverse motive (oboseală, dor de timp liber fără „figuri impuse“, un eşec şcolar sau certuri cu colegul de bancă). Cînd noi, părinţii, ne pierdem uzul raţiunii şi nu mai ştim să facem deosebirea între talent de excepţie şi deprindere acceptabil însuşită (drept care organizăm lungi serate pentru prieteni şi bunici, cu copilul în rol de primadonă, serate sfîrşite în chinuitoare momente de stînjeneală). Cînd, dimpotrivă, rezultatele lor, fie ele mici sau mari, nu sînt valorificate în context familial. Cînd visele noastre nerealizate sau dorinţa de a fi recompensaţi – pentru eforturile pe care le depunem – cu succese ale copiilor noştri devin motor pentru toată vînzoleala între sălile de pictură şi cea de patinaj artistic. Sau, în sfîrşit, cînd n-au talent, nu le place, n-au chef şi sînt doar foarte ascultători.
Este firească – şi benefică – dorinţa părintelui de a-i oferi copilului contexte, experienţe cît mai diversificate pentru a-şi dezvolta aptitudinile, pentru a-şi găsi propriile forme de exprimare. (Mulţi dintre adulţii de azi duc povara unui trecut sărac în opţiuni de petrecere a timpului liber.) Eşecul acestui demers vine, însă, atunci cînd scopul lui este să completeze portretul-robot al copilului ideal la care am visat. Cînd ora lui de balet nu este decît ora de balet de care eu, adultul de lîngă el, nu am avut parte. Cînd nu facem diferenţa între aşteptările noastre şi cele ale copiilor noştri atunci cînd acceptă invitaţia noastră de a porni pe drumul spre sala de sport sau de muzică. Pe scurt, cînd aşteptările noastre devin responsabilităţile lor. Iar responsabilităţile prea mari aşezate pe umerii unui copil nu-l ajută să evolueze, nu-l transformă într-un adult, ci doar într-un copil obosit. Şi fără chef. Şi cu eventualul talent risipit într-o hărnicie impusă.
Maria Iordănescu este psiholog.
