Semnificaţiile unei victorii alarmante
Ce înseamnă victoria lui Obama global – pentru americani, pentru europeni şi, implicit, pentru români? Mai mult decît oricînd, românii înşişi sînt chemaţi să se mobilizeze pentru apărarea propriei libertăţi.
Vitalitatea democraţiei de peste Ocean nu s-a prea dezminţit, în istorie. La fiecare scrutin american, au fost, în genere, pedepsite erorile care l-au precedat şi s-a investit în soluţii şi personalităţi ce păreau de viitor.
Pentru prima oară americanii s-au arătat, în aparenţă, inexplicabil de îngăduitori cu un preşedinte care, departe de a-şi putea onora promisiunile cvasimesianice, din prima sa campanie electorală, nu s-a dovedit în stare să evite varii erori politice interne şi externe grave. Chiar dacă l-ar fi plebiscitat 90% dintre germani, Obama, considerat de mulţi vest-europeni „răul mai mic“, nu s-a dovedit un preşedinte competent, în primii săi patru ani de mandat.
Unele dintre greşelile sale s-au soldat cu ample involuţii atît în economia americană, a cărei ieşire din recesiune se dovedeşte mai dificilă decît s-a crezut şi care icneşte sub povara unui buget îndatorat pînă peste poate, cît şi în diplomaţie. Fiindcă pacifismul „marca Obama“, calificată drept slăbiciune de către extremişti, a făcut, din nefericire, ravagii, încurajîndu-i pe tiranii de la Teheran, Damasc şi aliaţii lor de la Moscova şi Beijing, în lumea de dincolo de SUA libertatea văzîndu-se pretutindeni ameninţată.
Cum se explică totuşi strania clemenţă a americanilor cu preşedintele lor de culoare? Aflată în faţa unor provocări economico-financiare şi politice formidabile, America e obosită de războaie, se află în declin economic şi moral şi se confruntă, concomitent, cu o schimbare demografică de o amploare fără precedent.
Pe Obama l-a votat practic întreaga populaţie de culoare, majoritatea hispanicilor, homosexualii, precum şi mulţi tineri lipsiţi de orice experienţă, uşor influenţabili de o campanie ce l-a demonizat susţinut pe Romney.
Triumful preşedintelui în exerciţiu se mai datorează capacităţii sale fabuloase de a-şi mobiliza susţinătorii prin reţele sociale.
Un rol-cheie în insuccesul lui Romney revine inabilităţii opoziţiei republicane de a recunoaşte semnele timpului, de a se adapta la schimbarea la faţă a Americii şi de a se adresa adecvat minorităţii tot mai ample a electoratului latino-american.
Văzută din acest unghi, victoria lui Obama e perfect meritată. Iar dacă preşedintele s-ar putea dovedi în stare să sară peste propria umbră, să înveţe din propriile greşeli şi să şi le îndrepte, cooperînd strîns, pe viitor, cu republicanii, întru depăşirea profundului clivaj intern, american, tot răul ar putea fi spre bine.
Realitatea este însă că, dincolo de declaraţiile sale conciliante din discursul de după victorie, mai nimic din bilanţul ultimilor patru ani nu ne îndreptăţeşte să credem că preşedintele dispune de acest potenţial ieşit din comun.
Dimpotrivă, reculul economic şi cel politic intern şi extern sînt atît de mari, încît îngrijorarea e legitimă. În fond, Obama n-a reuşit în diplomaţie nimic din ce şi-a propus, dar a lăsat în urmă, în răstimp de patru ani, un munte de cioburi. Iranul continuă să bricoleze la bomba atomică. Retragerea din Irak şi mai cu seamă cea din Afganistan vor lăsa cele două ţări la cheremul forţelor extremiste. Soluţionarea conflictului israeliano-palestinian a fost amînată la calendele greceşti.
NATO a ajuns să rişte să fie şantajată şi controlată de Moscova şi de islamiştii de la Ankara, o Turcie tot mai antidemocratică şi mai antiisraeliană impunînd alianţei nordatlantice o politică şi o agendă aflate în răspăr faţă de sensul şi menirea ei.
Iar scutul antirachetă promis şi României – un proiect esenţial pentru apărarea comunităţii euroatlantice – e cît se poate de incert, date fiind cedările americane şi promisiunile jenante făcute de Obama Rusiei lui Putin.
Pînă la un punct, reorientarea spre Asia a SUA este comprehensibilă, de vreme ce Europa se zbate în criză, constituie, economic, o sursă de griji pentru America şi nu e, pe moment, relevantă nici militar, nici diplomatic.
Dar despărţirea Americii de Europa şi mai cu seamă lăsarea de izbelişte a periferiei UE – în care ţări precum România au redevenit ţinta poftelor hegemone ale Rusiei – ar fi, dacă se perpetuează, deosebit de rea.
Pentru români, lecţia victoriei lui Obama e simplă şi clară. Speranţa că americanii vor apăra ameninţata democraţie românească e iluzorie. Nici SUA, nici UE nu au de gînd ori nu dispun de instrumentele necesare să repare ceea ce alegătorii români ar putea strica ei înşişi, acordînd la urne încredere unor oligarhi pucişti care au atentat la independenţa justiţiei, la separarea puterilor în stat şi la statul de drept. Mai mult decît oricînd, românii înşişi sînt chemaţi să se mobilizeze pentru apărarea libertăţii lor.
Petre M. Iancu este redactor la Deutsche Welle.
Foto: wikimedia commons