"Rezervaţia" Bişkek
În chiar dimineaţa zilei în care am ajuns acolo, am văzut, prin geamul camerei care mi-a fost domiciliu temporar timp de o lună, o veveriţă sură. Alerga de-a lungul străzii, doar că făcea echilibristică pe cablurile întinse între stîlpii de beton. Avea o dexteritate fantastică şi poseda un echilibru pe care şi l-ar dori orice om în viaţa lui verticală.
Nu mi-am dat seama atunci de cîtă echilibristică va trebui să dau dovadă în răstimpul pe care aveam să-l petrec în acel oraş, aflat la poalele spectaculosului lanţ montan al Tian-Shan-ului. Imaginea veveriţei se arăta premonitorie.
Oraşul Bişkek este fosta capitală a RSS Kirghizia (în prezent: Republica Kîrgîzstan), şi una din cele cinci republici foste sovietice, care formau Asia Centrală în varianta ei socialistă. Oraşul se numea atunci Frunze (între 1926-1991). Iar anterior, micul tîrg s-a numit Pişpek, aflat în regiunea Semirecinsk, în componenţa Imperiului Ţarist. Numele acesta a fost dat de o mică cetate, ridicată pe posesiunile Hanatului de Kokand, în 1825. Pe la 1860, fortificaţia a fost distrusă de armata ţaristă, care-şi făcea simţită prezenţa în regiune, de mai multă vreme. O garnizoană rusească s-a instalat aici şi momentul colonizării pravoslavnice a debutat. Printre primii creştini aici au fost şi moldovenii. Astfel se explică faptul că în proximitatea Bişkekului s-a conservat, pînă astăzi, o localitate care se numeşte Moldovanovca, cu cetăţeni care nu se consideră nici ruşi, nici kîrgîzi, ci, anume, moldoveni...
Mihail Vasilievici Frunze s-a născut aici, în aceste locuri, în 21 ianuarie 1885, fiul feldcerului Vasile Frundze, moldovean de prin părţile transnistriene, aflat printre acei colonişti pe care regimul ţarist i-a strămutat în acele locuri (partea de bază a ceea ce s-a numit, în era sovietică, Kirghizia a fost înglobată în Imperiul Ţarist în anul 1876), pentru a augmenta populaţia ortodoxă.
Istoria oraşului se leagă de numele lui Mihail Vasilievici Frunze (1885-1925) – personalitate de prim rang a statului sovietic, general, unul dintre cei care au pus bazele teoretice şi practice ale armatei sovietice, şi printre primele victime ale regimului stalinist incipient, cum se afirmă mai recent (există o serie de scrieri, inclusiv beletristice, care susţin ipoteza conform căreia Mihail Vasilievici Frunze ar fi fost asasinat la ordinul direct al lui Stalin; desigur, versiunea oficial acreditată de istoriografie se referă la moartea lui din motive medicale) – căci a dat, pentru cîteva decenii, numele oraşului aflat în cîmpia rîului Chui, evocată în repetate rînduri de marele scriitor kîrgîz Chinghiz Aitmatov (1928-2008). În anul 1967 a apărut muzeul dedicat vieţii şi activităţii militare şi politice a lui Frunze, pentru care s-a construit o clădire suprinzător de modernistă, care a înglobat „casa părintească“ a acestuia. În opinia mea, această casă (acoperită cu stuf) care se află la parterul muzeului, cu trei niveluri, este o ficţiune ideologică. Este pur şi simplu prea mare pentru vremea la care s-a construit, după 1879, cînd tatăl viitorului general a cerut autorităţilor guberniale să i se elibereze un loc, care figura cu numărul 103. Întreaga localitate era minusculă, iar puterea economică era scăzută, nesemnificativă. Comercianţi erau puţini, şi nu din rîndurile veneticilor. Case din acea epocă aproape că nu s-au păstrat, cu mici şi notabile excepţii. Oricum, memoria lui Frunze era la mare cinste în vremea sovietică, iar ceea nu s-a putut face în era ţaristă s-a întruchipat cu vîrf de măsură apoi, în cea posterioară. Propaganda sovietică a remodelat realitatea de atunci şi i-a pus numele şi cinstirea la locul binemeritat. Acum, acel muzeu este prăfuit, dar încă destul de vizitat. În timpul în care i-am trecut eu pragul, am consemnat peste o duzină de vizitatori.
Cîndva, Bişkek era un oraş foarte verde, excelent aranjat, chiar dacă cu arhitectură preponderent ridicată în era stalinismului şi în socialismul tîrziu; Frunze era considerat cea mai bine întreţinută capitală din Asia Centrală. Iar agricultura ţării era prosperă. Mai ales datorită ingeniosului său sistem de irigaţie şi a modelării spaţiilor verzi – acum căzute complet în dizgraţie. Apa – un tezaur uriaş, provenit din gheţarii veşnici – este din abundenţă în Kîrgîzstanul actual. Era şi pe vremea aceea, dar chiar era pusă în slujba înverzirii, a înfrumuseţării, a nevoilor proprii. Acum, e îmbuteliată în PET-uri sau transportată sub diferite forme către vecinii din regiune (Kazakhstan, China, Tajikistan), care au cronice insuficienţe de rezerve acvatice. Cu acest element se pot face minuni, cu adevărat!
Lucrul care te copleşeşte în mod special la Bişkek este delăsarea întregului oraş. Mi-a trebuit destul timp ca să înţeleg că acest popor neavînd o tradiţie urbană – ci doar una nomad-păstorească – are un raport diferit cu spaţiul (inclusiv faţă de cel construit), decît o au popoarele agrare, sedentare. Kîrgîzii de azi, chiar dacă nu sînt deloc la prima generaţie de orăşeni, nu par deloc expansivi, nici posesivi în raport cu spaţiul. Atitudinea hrăpăreaţă, distructivă şi acaparatoare faţă de spaţiu este specialitatea popoarelor agrare. Oraşul este în paragină. Iar asta înseamnă că ceea ce au moştenit ei în materie de oraş este cu preponderenţă de la fostele autorităţi sovietice. Cele de acum au devenit aproape exclusiv autohtone, iar acestea, în ultima vreme, încurajează un larg proces de privatizare, care se referă la fostele complexe industriale, la infrastructură. Investiţiile externe însă sînt actualmente prudente, rahitice. Pe vremea primului preşedinte al Kîrgîzstanului postcomunist, Askar Akaev, care a condus ţara între 1990-2005, investiţiile şi deschiderea către lume erau infinit mai importante, vioaie, încurajatoare. După demisia forţată a lui Akaev de la acea dată, dar mai ales după 2010, viaţa politică din ţară a intrat într-o instabilitate continuă, într-o criză cronică pe toate planurile. Kîrgîzstanul are, actualmente, un nivel de precaritate şi decădere îngrijorător, chiar exploziv. Căci mereu, în anumite zone ale ţării – preponderent montane (pe teritoriul Kîrgîzstanului se află cele mai importante lanţuri montane ale Asiei Centrale: Pamir şi Tian-Shan, cu piscuri foarte înalte; sînt cîteva de peste 7000 de metri), din care doar opt procente sînt arabile, agrare – izbucnesc nemulţumiri, ciocniri şi violenţe provocate de sărăcie, naţionalism şi tensiuni sociale. Manipularea populaţiei duce la declanşarea unor numeroase mitinguri, tulburări şi dezordini. Care au devenit o stare de fapt, o prezenţă constantă.
În această stare de lucruri (pe care o intuiesc a avea rădăcini mai profunde, explicaţii mai complexe decît simpla părere că este o stare de fapt care defineşte comportamentul public al acestui popor. Probabil, trebuie încercate nişte analize de ordin psihologic, statistic, sociologic etc.), Bişkekul se ambiţionează să conserve o parte importantă dintre relicvele epocii sovietice, monumente, faţade cu steme, embleme ale trecutului socialist. Poate este şi din motivele invocate mai sus, legate de atitudinea faţă de spaţiu. Pe cale de consecinţă, putem crede că nici timpul nu are prea mare importanţă aici. Epocile parcă nu se succed, ci convieţuiesc, conservă un trecut prin şi în care trăiesc şi cei de azi. Am avut inclusiv această confuzie: dacă mă aflu într-un stat asiatic, de ce majoritatea celor din jur vorbesc preponderent ruseşte? Am înţeles şi ce poate să însemne lingua franca (rusa) aici, căci după prăbuşirea imperiului roşu, era singura limbă care-i unea pe toţi asiaticii meridionali şi care îi condiţiona în comunicare, negocieri, afaceri şi raporturi umane şi politice. Federaţia Rusă nu poate decît să profite de pe seama acestei situaţii, căci aici încă se mai conservă parte din importanţă de altădată, şi un patrimoniu artistic a cărui valoare încă urmează a fi conştientizat (de care se ocupă şi Şcoala de teorie şi activism. Vezi: www.art-initiatives.org – al cărei invitat am fost în rezidenţă la Bişkek). În timp ce întregul spaţiu estic fost comunist s-a debarasat iute de monumente, însemne, moştenire artistică, Kîrgîzstanul le-a lăsat cum au fost: Lenin, Dzerjinski, secera şi ciocanul, eroi, eroine, eposuri populare etc. De pildă, pe artera principală a Bişkekului, unde e cea mai mare concentraţie de monumente de for public, eroul celui mai întins epos din lume, Manas, este reprezentat de două ori, şi ambele sculpturi sînt ecvestre. Astfel de anomalii reduc din semnificaţia şi intensitatea simbolului pe care-l reprezintă Manas pentru poporul kîrgîz.
De altfel, am şi asistat la spectacolul unui meci improvizat de volei, în care actanţii erau un grup de tineri adunaţi în cerc, fete şi băieţi, care săltau mingea atît de sus în faţa monumentului iconic din piaţa centrală a oraşului, Piaţa Ala-Too, încît uneori balonul atingea chiar botul calului călărit de Manas, din acest grup statuar. Unde mai pui că la doi paşi era catargul cu drapelul naţional al statului, străjuit, ca-n vremurile socialismului, de doi ostaşi cărora nu li se îngăduie nici să clipească din ochi prea des... O funciară inconştienţă îi aruncase pe aceşti tineri într-un blocaj caraghios şi impudic, aducînd zăbava din mediul rural în inima unei capitale. M-am întrebat, atunci, dacă o astfel de impietate ar fi cu putinţă în Piaţa Tricolorului din Bucureşti, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău sau în Piaţa Roşie din Moscova? Poate că este o întrebare inadecvată.
Doresc să arăt, prin imagini, cum natura, epocile, personalităţile şi regimurile politice s-au cristalizat pe o singură alee a oraşului Bişkek, Aleea Tineretului. Este o arteră pietonală, care leagă Universitatea de Stat de Primăria oraşului. Este, cumva, acel element urban, care formează un fel de T imens, raportat la Bulevardul Chui (fost Lenin, cum era în majoritatea oraşelor şi satelor sovietice), care este perpendicular.
În spatele acestei axe se proiectează fabulosul lanţ montan Ala-Too, care, în zilele senine, te face să crezi că este de-a dreptul ireal, pictat doar de o mînă măiastră...
Asta este imaginea munţilor văzuţi dinspre Universitatea de Stat. În fotografie, micuţa figurină care stă cu spatele este cea a lui Şabdan Baatîr (1839-1912) – om politic care a contribuit la apropierea clanurilor kîrgîze de politica Imperiului Ţarist. Este o personalitate istorică foarte cinstită, a cărei statuie ecvestră tronează pe strada principală a oraşului Kemin, de unde se trage neamul său şi unde tatăl acestuia era manap (conducător din vremuri feudale).
Aceasta este faţada renovată a Universităţii de Stat. Ca şi frontonul Primăriei, acesta este tributară arhitecturii epocii staliniste. Chiar dacă spoiala de dată recentă ascunde specificul erei deja apuse, formele trădează esenţa. Recent, în faţa intrării principale a apărut monumentul lui Yusuf Balasagîn, personalitate de prim rang a Hanatului Karahanizilor din veacul al XI-lea. Lucrarea sculpturală a fost semnată de sculptorul Turgumbai Sadîkov.
Tot pe acea alee se mai află şi busturile a doi cărturari ai secolului XX – Constantin Judahin (1890-1975), creatorul dicţionarului kîrghîz-rus şi al altor dicţionare ale popoarelor central-asiatice (uzbek-rus, uigur-rus etc.), precum şi cel al altui savant lingvist local – Kasîm Tînîstanov (1901-1938), care a elaborat gramatica limbii kîrgîze moderne.
Deasupra frontonului Universităţii s-a conservat grupul statuar cu cei doi tineri care susţin cîte o carte cu o mînă, iar cu cealaltă – un cartuş cu iniţialele de altădată ale instituţiei CGU, adică Universitatea Kirghiză de Stat. Stema URSS a rămas neatinsă. Atunci s-a creat această instituţie, iar însemnele ei s-au păstrat. O imagine iconică – obligatorie pentru orice organizaţie a statului sovietic.
În spatele lor este un catarg cu steagul actual al statului. Probabil că, în trecut, flutura steagul RSS Kirghizia. Azi – statul independent: Republica Kîrgîzstan.
Iată cum, pe o singură arteră şi-au dat întîlnire mai bine de 1000 de ani de istorie. Alăturarea acestor imagini face posibilă vizualizarea acestei întîlniri (care poate fi oricînd trucată, manipulată) dintre personalităţi, sensibilităţi, epoci şi natură.
Doar cea din urmă este veşnică. Dar şi cea mai impresionantă, irepetabilă!
Experienţa pe care am avut-o în spaţiul kîrgîz m-a învăţat că a existat şi există mereu un clivaj profund dintre ceea ce ştim şi aflăm pe cale orală sau scrisă, cognitivă sau informativă despre un spaţiu geografic şi cultural, şi contactul direct cu acesta, şi mai ales cu oamenii acestuia. Mai mult, nu poţi aplica nişte norme şi percepţii valabile în Europa, pentru un spaţiu din afara acesteia. Bişkek este departe de Bucureşti, Berlin şi Bruxelles, Belgrad şi Bari, chiar dacă toate aceste oraşe, care au un B în titulatură, conservă o tradiţie europeană comună – cunoscută, studiată, popularizată, cercetată. În timp ce despre îndepărtatul oraş din inima Asiei Meridionale, aproape că nu se ştie nimic, decît că e un loc straniu, unde s-au experimentat „revoluţiile lalelelor“, puse la cale de americani, încununate de eşecuri, confuzii şi dezamăgiri care tind să devină endemice. Un loc de unde vin doar veşti proaste, delirante, respingătoare, nedorite.
Recent, în această primăvară, lumea întreagă a vorbit din nou despre Kîrgîzstan. S-a spus că fraţii Tsarnaev s-au născut în aceste locuri şi că originea atacului terorist de la Boston, din ziua de 15 aprilie, se află pe meleagurile natale ale celor doi fraţi (vezi pe larg aici: www.foreignpolicy.com/articles/2013/04/19/from_bishkek_to_boston?page=0%2C0).
O gogomănie mai crasă nici că mi-a fost dat să aflu în scurta mea viaţă. Prefer ca modestele mele însemnări să disemineze cunoaştere, apropiere, şi nu respingere. Sper că am reuşit şi cu acest text despre Bişkek.
Vladimir Bulat este istoric şi critic de artă, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (AICA, Paris), Membru al UAP din Republica Moldova şi România.
