Preparate baroce – frică şi splendoare
La masă, se spune adesea, trebuie să se bucure şi ochiul. Obiceiul de a orna mesele cu bucate decorative şi preparate impunătoare cu „umpluturi surpriză“ există încă din Antichitate. Episodul cinei lui Trimalchio, în Satyricon, descrie un porc întreg, gătit, din al cărui pîntec, despicat cu iscusinţă de bucătar, se revarsă în valuri, spre uimirea oaspeţilor, cîrnaţi de tot felul. Obiceiul prosperă în Evul Mediu şi culminează în baroc, cu edificii culinare somptuoase, montaje alegorice din zahăr, aspic, aluat, untură şi pastă de fasole, care redau scene mitologice, animale sălbatice şi capete încoronate, folosind culori naturale (pătrunjel, miez de pîine neagră, afine, sfeclă, şofran) şi efecte speciale menite să farmece şi să-nspăimînte totodată.
Se povesteşte astfel despre foietaje enorme, croite să poată găzdui o întreagă orchestră. Sau despre pitici şi saltimbanci zidiţi în aluat, gata să ţopăie, mînjiţi, afară, în aplauzele frenetice ale asistenţei. Torturile mai mici puteau ascunde păsări – care, eliberate, zburătăceau spre tavanul încăperii, împrăştiind firimituri dulci – sau, pentru senzaţii tari, ţipari vii şi şerpi inofensivi, pregătiţi să se reverse colcăind peste masă, în momentul tăierii primei felii… un bun prilej pentru cavaleri să pozeze în bravi ocrotitori ai doamnelor şi să vîneze bietele lighioane pitulate pe sub mese, scaune sau crinoline. Ţipetele de groază şi, adeseori, leşinurile femeilor încununau întregul spectacol. Revenindu-şi în simţiri – ei, din spasmul hohotelor de rîs; ele, din leşin şi oroare – mesenii se trezeau la o nouă viaţă şi începeau să înfulece cu poftă, ca pentru întîia şi ultima oară.
