Povestea brînzei
Mi s-au cerut și mie o grămadă de chestii pe stradă. Unele bizare, altele nu. În afară de bani, țigări și semnături pe liste dubioase, au fost momente în care mi s-a cerut sucul desfăcut din mînă, merdeneaua deja mușcată și pîinea cu salam. Pîinea cu salam mi-o ceruse un puști care stătea în fața magazinului. I le-am cumpărat și i le-am dat, copilul le-a desfăcut imediat și a început să mănînce, de mi s-a făcut îngrozitor de poftă.
În topul chestiilor altfel, însă, e un tip care mi-a cerut deunăzi nici mai mult, nici mai puțin decît să-i cumpăr niște brînză. Omul, pe care traiul prost îl făcuse să arate o vîrstă incertă – putea să aibă între 30 și 60 de ani –, stătea tot în fața unui supermarket. „Îmi luați și mie niște brînză, vă rog?“, l-am auzit pe cînd dădeam să intru în magazin. Ochii lui cenușii se uitau la mine cu speranță. Izbitor la omul ăsta era aerul că nu există. Dacă nu ar fi vorbit, m-aș fi putut uita prin el ca prin aer. Era perfect camuflat. Haine de culoarea trotuarului, părul la fel, ochi la fel, o prezență neprezentă – era înfricoșător de invizibil. Doar ciudata lui cerere îl proiectase foarte real în cortexul meu vizual. „Brînză?“, m-am gîndit. De ce tocmai brînză? Învîrteam întrebarea în cap în timp ce intrasem deja. I-am luat o bucată de brînză, dar și o pîine, să aibă omul cu ce s-o mănînce. La una din case, i-am zis vînzătoarei să pună într-o pungă separată pîinea și brînza. „Nu cumva v-a cerut ăla de afară și dumneavoastră să-i luați brînză?“, mă întreabă femeia, în timp ce foșnea pungile ca să pună mîncarea în ele. „Că i-au mai luat niște oameni. Chiar și adineauri cineva“, zice vînzătoarea. Am căscat ochii mari la ea. „Ce naiba?“, îmi zic. E o conspirație a brînzei, ce să facă omul ăla de afară cu atîta brînză? „Păi, i-am luat“, zic tare, dacă mi-a cerut…“ Vînzătoarea schimbă priviri semiamuzate cu colegele ei peste casă. „I-a luat brînză…“, zice și arată cu policarul spre mine într-un fel pe care l-am simțit ușor ridiculizant. „Ceee??“, face, plină de nervi, colega ei. „Da’ de ce i-ați luat, domnișoară? Că e apt de muncă, uitați-vă la el. Mie de ce nu-mi cumpără nimeni nimic, haa?“ Am crezut că mă bate. Între timp, vînzătoarea de la casa unde eram descoperă că nu se poate citi codul de bare de pe pachetul ăla blestemat de brînză. În spate, lume. „Lăsați-l, că nu-l mai iau“, îi zic cu lașitate, ca să scap de presiunea celor din spate, dar și de privirile dezaprobatoare ale femeilor de la casă. Una dintre ele a ieșit chiar să-l gonească din fața magazinului pe tipul cu brînza și s-a întors roșie la față, fiindcă ăla o înjurase. „Auzi, nenorocitul, m-a înjurat de morți, și io nu suport să mă înjure cineva de morți“, zice femeia, sensibilă la onoarea morților așa cum alții sînt sensibili la onoarea mamelor lor. „Fir-ar el al dracului, cine l-o mai prinde pe aici prin față, că nu știu ce-i fac“, spumegă casierița, cu pieptul umflat războinic sub halat. Îmi iau cumpărăturile și ies. Atenția lumii se abătuse de la nemernica de mine, care-i cumpărase brînză unui parazit, și se învîrtea acum în jurul principiilor echității sociale și al nemuncii plătite.
Ce m-a impresionat în toată întîmplarea asta smucită a fost violența acelor femei. S-au purtat de parcă ăla le-a luat fix lor brînza gratis din buzunar și din magazin. În fond, nu era nici un capăt de țară. Omul a cerut, cîțiva – proști/neproști, nu aici e judecata – i-au dat. Alea s-au înecat de indignare de pe margine, vă jur că erau mai republicane decît Donald Trump; femeile nu doar că s-ar fi uitat în ochii copiilor de sirian și le-ar fi refuzat intrarea în țară, i-ar fi dat afară și cu un șut în fund, vă jur. Dar de ce? – m-am întrebat. În fond, cu salariile alea de mizerie și cu orele lucrate cu nemiluita, erau mult mai aproape de omul cu brînza decît de oricare alt client căruia îi scanau îndatoritoare alimente pe care nu puseseră niciodată gura. Ura pe brînza ieftină bate compasiunea, vă zic.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
