Poşta
Şi asta este o negustorie, pentru mine. Şi uite de ce. Timp de şase-şapte ani, de cînd se dă alocaţia copilului prin poştă, mi-am spus că cel mai bine este să deschid poştaşului la interfon. Dar poştaşul rareori îmi aducea şi mie nenorocita de alocaţie. Nu, nu este foame ţigănească după alocaţie, dar dacă este dreptul copilului, de ce nu?
Uneori, stăteam cu mozoliţii la coadă în poşta mahalalei ca să iau alocaţia, de cele mai multe ori, însă, n-am luat-o. Şi să mai precizez un lucru: nu i-am dat poştaşului expres drumul la interfon pentru a-mi aduce mie păsărica de alocaţie. Nu! Dom’le, la început, mi s-a părut cetăţeneşte. Tot stau acasă dimineaţa. Să deschid poştaşului e normal. Dar, după un timp, cînd el a urcat cu alocaţia o dată, mi-am zis că e un fel de recunoaştere a mea că îi deschid. Nu, nu era, omul nu mi-a adus prea des alocaţia ca să cred astfel. Oricum, mi-am creat eu un mit şi, tîmpit cum sînt, am crezut tacit, imaginar, că poate funcţiona. N-a funcţionat. După vreo patru ani, m-am dus la nu-ş’ ce oficiu şi am pus alocaţia pe un card. De atunci, copilul îşi ia singur alocaţia. Acest tîrg a funcţionat, iar eu nu mai deschid poştaşului. Şi acest tîrg a funcţionat. Ia să mai deschidă şi alţii, nu-s prostul lui! Chiar aşa, nu mai spun că ştiu toată povestea cu poştaşii. Acum am mail, pe mine nu mă caută nimeni. Apropo, poştaşii – aţi văzut – aduc numai veşti proaste: păi, facturile ce sînt?
