O televiziune bolnavă
Ideea unui filozof român, prezentată la oră de maximă audienţă, de a da în judecată CNA-ul la CEDO, a avut palide ecouri în mass-media noastră. Nici nu-i de mirare: Ce televiziune din România ar putea spune cu mîna pe inimă că îşi doreşte un CNA care să funcţioneze, punînd între televiziuni şi telespectatorii săi limitele legii, ale bunului-simţ, ale responsabilităţii? Care dintre realizatorii de programe, jurnaliştii, politicienii, analiştii sau vip-urile de azi ar fi de acord ca emisiunea la care participă să fie golită de calomnii, bîrfe, dezinformări, obscenităţi?
Televiziunea din România a devenit o curte a miracolelor, în care oameni cu biografii nefericite sau imorale au oricînd şi oricum posibilitatea să devină personaje cu largă audienţă. Relaţia noastră, a consumatorilor, cu telecomanda a devenit una pur emoţională: apăsăm pe butoane cu furie, deznădejde, curiozitate masochistă, groază, repulsie, indignare. Aruncăm cu ea cît colo, plini de dispreţ, o înşfăcăm cu nesaţ cînd ştim că e rost de scandal, ne bucurăm cînd activităţile zilnice reuşesc să ne rupă din mrejele ei, facem faţă cu greu sevrajului. Televiziunea noastră nu transmite emisiuni de informaţii sau divertisment. Ci nelinişti, temeri, ameninţări, veselii decerebrate, isterii, blesteme, înjurături. Televiziunea a devenit principalul demolator al tuturor valorilor din România: oameni şi instituţii de cultură, onoare, demnitate, istorie adevărată şi responsabilitate, toate pier ca secerate sub cuvîntul greu, murdar al televiziunii. Urîm ceea ce ne propun televiziunile să urîm şi adulăm „personalităţi“ de platou. Nu în ultimul rînd, televiziunea noastră a devenit inamicul numărul unu al tuturor părinţilor responsabili din această ţară. Cunosc nenumăraţi adulţi pentru care televizorul a devenit duşmanul obsesie. Fac orice ca să-şi ţină copiii departe de el: se ceartă cu bunicii mai îngăduitori cu tentaţiile, le concediază pe bone pentru că l-au lăsat pe cel mic la desene animate, cumpără CD-uri cu poveşti sau grăbesc ora de culcare.
Şi mă gîndesc că lucrurile n-ar trebui să stea aşa: am văzut pe posturile străine de televiziune documentare de istorie sau artă, poveşti despre cavaleri sau regine, pictori sau muzicieni, documentare pentru care aş fi gata să-l plătesc pe fiul meu de clasa a V-a să le vadă ore în şir; am văzut emisiuni de educaţie sexuală numai bune de urmărit de adolescenţii noştri păgubiţi de informare corectă la şcoală sau acasă; talk-show-uri întreţinute de chipuri inteligente şi subiecte incitante; divertisment cu haz, bine ţinut în frîiele decenţei şi ale bunului-gust. În România, realizatorii de programe triviale – politice sau de divertisment – aduc pe tavă audienţele: „asta cere poporul, asta dăm“. Dar poporul nu înseamnă doar milionul de telespectatori pentru care se zbat toţi producătorii de dezmăţ televizat. Popor înseamnă şi sute de mii de copii inocenţi, zeci de mii de adolescenţi care au nevoie de modele, sute de tineri care-şi caută calea. Şi-apoi, statul e dator să-şi apere cetăţenii săi de calomnii, obscenităţi, prostituţie, dezinformare. Statul trebuie să aplice legea cenzurii acolo unde securitatea fizică şi emoţională a cetăţeanului său este pusă în pericol. (Căci ele sînt cu adevărat puse în pericol de emisiunile în care ura şi violenţa devin arme ale „libertăţii de exprimare“, în care nerespectarea legii este lege.)
Funcţionarea CNA-ului ar trebui să ne preocupe pe toţi: la urma urmei, ne dorim pentru copiii noştri o lume în care televizorul să nu fie mai mult decît ceea ce este, adică un instrument civilizat de informare şi divertisment, şi nu un drog care îmbolnăveşte inimi şi minţi.
Maria Iordănescu este psiholog.
