Nu aruncăm nimic!
Căutam în debara, zilele trecute, un album vechi de fotografii. Din cele cu bunici fotografiate în mantouri pe Calea Victoriei. Cum înălţimea nu mă ajută cine ştie ce, ajunsesem să cotrobăi în orb într-unul dintre rafturile de sus ale unei biblioteci străvechi, plină cu de toate, exilată acolo. Scotoceala din ce în ce mai nervoasă mi-a fost întreruptă extrem de brusc şi de neaşteptat de o durere cruntă în creştetul capului. Îmi căzuse în ţeastă un ciorăpel lung de lînă brodat cu reni, din acelea care se agaţă pe te miri unde de Crăciun. Ciorăpelul era plin cu, cu… nici nu ştiu cum se numesc, un fel de racorduri metalice sau garnituri, cele care se folosesc la montarea unei baterii de duş sau chiuvetă, cam aşa ceva. Le pusesem bine în ciorăpelul de sărbătoare la ultima mutare (a cincea, a şasea?).
Durerea ascuţită şi surpriza m-au făcut să dau un pas în spate. Am călcat aiurea pe una dintre sandalele cu toc înalt, ortopedic, luate acum două veri şi pe care le purtasem o singură dată şi care zăceau grămadă laolaltă cu alte încălţări. Mi-am scrîntit lejer glezna. Din fericire, ce promitea a fi o avalanşă de evenimente în cascadă, ca în filmele unde personajului îi cad pe rînd în cap o minge de plajă, şase cutii de pantofi şi crosele de golf, s-a terminat aici. Nu am căzut peste aspirator ca să-l fac bucăţi, nu m-am agăţat în cădere de cutia în care se prăfuieşte o sticlă de Ouzo cu două păhărele cadou, nici de o cutie metalică, mare şi rotundă în care fuseseră biscuiţi danezi şi în care păstrăm cuie, rulete inutilizabile, imemoriale gheme de sfoară maro deja putredă şi cîrligele de atîrnat ale unor perdele de mult dispărute. Nici n-am avut norocul să calc, de pildă, pe şerpii moi umpluţi cu cîlţi, din aceia care se pun iarna între ferestre, la rîndul lor nefolosiţi, de cînd cu toţii am descoperit termopanul.
Am ieşit din debaraua cu pricina destul de zguduită, cu o mînă frecînd un cucui, un picior şchiopătînd şi cu nişte întrebări: De unde naiba şi de ce adunăm atîtea lucruri? O să ajung ca una din cucoanele alea bătrîne care nu mai pot respira în propria casă plină pînă la refuz de cutii goale de carton, pet-uri şi cîrpe? Cîte haine nepurtate şi pe care nu le voi purta vreodată am în şifonier? Ce a fost în capul meu cînd mi-am cumpărat trei rochii deodată, deşi eu nu ies din blugi? De ce am în dulapul din bucătărie două răzătoare – aia frumoasă de la IKEA şi aia veche cu mîner roşu? Ce naiba să mai fac acum cu toate cursurile de stilistică de la facultate? Cui îi pasă ce-i aia „anadiploza“? Ce caută, în cutii şi cutiuţe, sîrme, capete de ciocan fără mîner, ghemuri de elastice şi farfurii de hîrtie colorată, încă în ţiplă? Unde naiba vieţuiesc eu acasă? De regulă, pe un colţ de canapea, pe o latură de birou şi într-un pat, noaptea. Restul e ocupat de monstrul ăsta diform al lucrurilor care se tîrăşte insidios din debarale, sertare şi cămări şi-mi ocupă viaţa.
Rîdeam de părinţii mei care mai păstrează încă prin dulapuri căciuliţe de pe vremea cînd eram copii. Care mai ţin prin balcoane cutii cu gresie care nu se potriveşte la nimic. Vopsea uscată. Tricourile mele din liceu cu Slayer (!!) bune să devină cîrpe de praf, deşi folosesc şi ei lavete luate din magazin. Pungi şi punguliţe în care nici măcar gunoiul nu-l poţi arunca. I-a trebuit mamei o săptămînă să-l convingă pe mult mai conservatorul tată să arunce, în cele din urmă, taburete de bucătărie delabrate pe care le aveau încă de cînd se luaseră. Gîndeam atunci, chipurile cu înţelepciune, „eh, sînt bătrîni, se leagă altfel de lucruri“. Mă văd a fi însă exact la fel. Hîrciogărind conştient sau nu tot felul de nimicuri. Înotînd într-o mare de lucruri pe care nu le foloseşte nimeni.
Deschideţi debaraua la dumneavoastră acasă. Dacă folosiţi măcar un sfert din lucrurile adunate acolo, mă înclin cu respect.
P.S. Albumul de fotografii nu l-am găsit.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
