„Lucrători în domeniul serviciilor personale“
Aud tot mai des că ne îndreptăm spre o societate lucidă, cu conștiință științifică, pentru care religiozitatea a devenit un vestigiu de gîndire medievală ținut în priză de interese pur politice – la noi pentru a exploata electoral docilitatea creștină, la alții pentru a anima fanatismul islamic. Orele de religie din școli sînt tot mai problematice – profesorul de religie al nepoatei mele, încercînd cu diplomație să concilieze evoluționismul și creaționismul, le-a spus copiilor că oamenii au evoluat din oi păstorite de Iisus. Se generalizează ideea că banii publici nu mai trebuie să ajungă pe mîna Bisericii, căci preoții ortodocși sînt securiști, iar papistașii sînt pedofili. Citate ușor de ridiculizat din textul biblic sînt arătate drept dovezi pentru nocivitatea acestui „manual alternativ“ în fața evidenței științifice. Și totuși, îndepărtarea religiozității din mentalul românesc nu lasă un mai larg spațiu conștiinței de tip secular. În vacuumul spiritual rămas se revarsă idei ce par a satisface o nevoie fundamentală de magie și supranatural.
Simpla pomenire a lui Pitagora nu are cum să credibilizeze astrogramele prin care căutăm să preluăm controlul asupra destinului. Simetriile geometrice din feng-shui nu elimină suspiciunea că avem de-a face cu tulburări obsesiv-compulsive nediagnosticate.
Oscillococcinum rămîne cel mai vîndut produs străin al farmaciilor românești, iar cumpărătorii nu sînt nicidecum pensionarii bisericoși, ci o vastă populație convinsă de „principiul științific“ al diluării korsakoviene a ficatului de rață.
Am luat contact cu supranaturalul românesc în fragedă copilărie, în satul natal, cînd, în preajma înmormîntării unui vecin, femeile care au spălat mortul au confirmat pe șușotite zvonul că omul ar fi avut coadă, pe seama căreia se punea caracterul hain al individului. Altă dată am aflat că bătrîna care locuia singură și izolată dincolo de marginea satului ar fi avut copite. Culmea, preotul satului era vocea lucidității care ne îmbărbăta să nu luăm în seamă nonsensuri – tot ce merita știut despre supranatural era scris în Biblie și reglementat. Ulterior, preotul și-a pierdut credibilitatea făcînd un copil din flori cu o tînără din sat, iar prin asociere și-a pierdut-o și Biblia. Biserica a devenit nefrecventabilă, iar noi, sătenii, ne-am întors la ale noastre – femeia cu copite, omul cu coadă etc.
A fost așadar firesc ca în timpul liceului să iau contact cu muzica satanistă și literatura ocultă. Începea să se audă la noi de farsorii hedoniști și agenții provocatori ai culturii populare occidentale – fie pe filieră literară (Aleister Crowley, Timothy Leary), fie pe cea muzicală (Ozzy, Marilyn Manson). Cultura românească i-a filtrat sever, căci nu existau la noi puncte de referință. Nu prea există nici azi, cea mai apropiată personalitate de acest tip – Gregorian Bivolaru – n-a fost interesată să lase vreo creație artistică. Rockerii români au luat ideologiile ezoterice mult prea personal încît să mai rămînă loc pentru vreo propunere estetică (excepții obscure ar fi Satanochio și Marțolea), iar tentativele de a promova o literatură românească a supranaturalului au fost întîmpinate de public drept luări în derîdere a unor realități oculte cu care nu se glumește.
Ajuns în studenție, în calitate de membru al unui cenaclu de literatură SF-fantastică, am asistat la scindarea clubului în două facțiuni, una dintre ele insistînd să se ocupe de investigarea paranormalului – problemă serioasă pe care literatura fantastică o bagateliza, subminînd metodele „științifice“ ale pasionaților de telepatie, ectoplasmă și fenomene OZN. Era perioada investigațiilor din Pădurea Hoia-Baciu și a intrării serialului X-Files în conștiința românească, apăreau germenii îmbinării ocultului cu politicul. Revistele pentru gospodine începeau să publice, pe lîngă popularul horoscop, rubrici de practici ezoterice. CAEN includea coduri ocupaționale pentru chiromanție și astrologie, abia recent deghizate în categoria „Lucrători în domeniul serviciilor personale“.
Am întîlnit apoi supranaturalul deghizat în cărțile de aventuri patriotice ale lui Pavel Coruț. Credeam că erau o găselniță românească ce ar putea deschide apetitul spre o literatură fantastică autohtonă, însă materialele au ambiții istorice, documentaristice și motivaționale, hibridizînd ortodoxia românească cu concepte științifice ezoterice. Au fost substituite în timp cu materiale de import – o avalanșă de cărți de magie deghizate în „ghiduri de dezvoltare personală“ scrise într-o terminologie ceva mai tehnică, fără miză patriotică. Rugăciunea și ritualul sînt tot acolo, însă „strofele“ sînt altele, relația nu mai e mijlocită instituțional, iar entitatea divină care rezolvă probleme nu e viciată de personalizarea sub chipul unei figuri paterne dostoievskiene.
Astăzi, în 2016 – anul inimii și al intestinului subțire –, România se află pe un drum inițiat de flacăra violet a lui Aliodor Manolea, acest discret Gandalf al politicii autohtone. Nu știu la alții cum e, dar Clujul este invadat de un neomisticism cu audiență preponderent tînără, din rîndul celei care a abandonat creștinismul decrepit al părinților pentru superstiții mai palpitante. Titlul de Capitală Europeană a Tineretului în 2015 nu ne-a adus doar cinema, teatru și muzică, ci și un ZenFest în care nutriționiști și speakeri motivaționali se amestecă subtil cu astrologi, vindecători Theta certificați și psihologi cuantici. Ambiția orașului de mediu universitar, modern și cu ambiții de Silicon Valley românesc e contraponderată de faptul că extragerea radicalului a devenit o abilitate mai rară decît cunoașterea compatibilității zodiilor.
Se pare că miza decredibilizării Bisericii nu e vreo îmbunătățire a simțului realității, ci liberalizarea instituției ce gestionează relația românului cu supranaturalul.
Aron Biro este autorul blog-ului http://aronbiro.blogspot.com.
Foto: Timothy Leary
