Limitele inocenţei
Un fotograf american, Wyatt Neumann, postează pe reţelele de socializare nişte fotografii ale fiicei sale, făcute în timpul unei excursii. Fotografiile, care conţin, printre altele, nuduri ale copilei, nasc valuri de indignare printre forumişti, care cer neîntîrziat blocarea contului lui Neumann, pe site-urile respective, şi ştergerea imaginilor pe care le socotesc „bolnave“, „perverse“, „pornografice“. În urma scandalului, o galerie americană acceptă expunerea fotografiilor, pe care le aşază sub semnul dezbaterii: este pornografie sau artă?, este abuz sau drept la liberă exprimare?, este nuditatea ruşinoasă sau naturală? etc. Tot în urma scandalului, Neumann dă un interviu celebrului Huffington Post, în care descrie intenţiile de la care a pornit cînd a expus imaginile fiicei sale şi efectele pe care le-a avut asupra lui blocarea conturilor proprii pe reţelele de socializare: „copiii mei sînt liberi, trăiesc fără să se ruşineze de corpul lor“, „pe fiica mea o aşteaptă ani lungi în care să se îndoiască de frumuseţea ei, vreau să pornească în viaţă cu încredere în ea însăşi“, „am să pun fotografiile în rame frumoase, pe ziduri frumoase, în galerii frumoase“, „aceşti oameni mi-au anulat practic toate posibilităţile de comunicare cu ceilalţi, pentru un fotograf aceste reţele au un rol extrem de important“ etc. În acelaşi interviu, Neumann vorbeşte despre prejudecăţile pe care le are de înfruntat, în America, alături de alţi taţi care-şi cresc singuri copiii: presupuneri josnice, insinuări abjecte, priviri reprobatoare.
Pe de o parte, sînt convinsă că fotograful american nu exagerează deloc în privinţa vehemenţei dezaprobatoare cu care a fost primită expoziţia sa: discursul american în privinţa pornografiei infantile sau a ceea ce socotesc ei că este pornografie infantilă, are deseori momente de obnubilare şi crasă ipocrizie în faţa realităţii cotidiene: pudibonzii oripilaţi de pozele nud ale unui copil de doi ani convieţuiesc liniştiţi cu sutele de concursuri de miss pentru fetiţe de trei ani, machiate şi siliconate precum nişte cocote, primesc mii de dolari pe şedinţe foto publicitare, în care îşi chinuiesc copiii cu orele, şi privesc, doar vag neliniştiţi, cum vieţile celor mici sînt zilnic puse în pericol de armele care se vînd la colţ de stradă. Ce poate fi mai „obscen“?
Pe de altă parte, citind declaraţiile tatălui fotograf, în care acesta vorbeşte despre inocenţa trupului de copil pe care îl expune, de dragul frumuseţii, dar şi al celebrităţii, miilor, zecilor de mii de privitori, poziţia lui mi se pare, de asemenea, riscantă: sigur, pentru orice minte sănătoasă, nudul unui copil de doi ani nu poate avea nici un fel de conotaţie, impură, sexuală. Este inocent. Curat. Înduioşător. Cu două condiţii: ca el să rămînă expus doar în mediu intim şi să nu devină o activitate lucrativă. Altfel, te transformi într-un paparazzo al propriului copil. Ideea că trupul gol al fetiţei mele îmi aparţine şi că mă pot folosi de el, ca să îmi practic meseria, să devin celebru şi să îi cresc şi self esteem-ul, pentru cînd o fi adolescentă, pare la fel de obscenă ca şi acuzaţiile de pornografie infantilă aduse unor şedinţe foto de vacanţă.
Am văzut, evident, fotografiile lui Wyatt Neumann şi mi-e greu să înţeleg, totuşi, care este miza – şi frumuseţea – lor: sînt imagini în care efortul creator este grav afectat de tehnica modernă şi (ne)inspiraţia fotografului: un copil cu chiloţii în vine aşezat pe oliţă, o fetiţă, cu bustul gol, care îşi ascunde mîinile în pantaloni sau care plînge în faţa unei uşi de lemn. Imagini care nu pot isca suspine decît, cel mult, în pieptul propriei bunici.
Maria Iordănescu este psiholog.
