Laur cu lauri în cap
Apariția manualelor de educație fizică și sport a provocat o mulțime de obiecții din partea opiniei publice: că sînt inutile, că nu erau o prioritate în bugetul ministerului care este zgîrcit cu sălile de sport sau cu manualele de matematică, că educația fizică este, prin însuși conținutul ei, o materie destinată sălilor de sport și nu studiului în clasă etc. Toate sînt obiecții justificate: în fond, e greu să nu te pună pe gînduri cum de a „crescut“ acest manual, pe tăcute, în cîteva luni, cît altele în șapte-opt ani de încercări „reformatoare“. A apărut așa, din neant, și tot din neant s-au pus mînă de la mînă autori, licitații, aprobări pentru tipărire. Însuși prim-ministrului ideea nu i s-a părut prea serioasă, din moment ce a primit manualul de educație fizică și sport cu zîmbete și ironii. Ca să nu mai spunem că despre manualele de rugby, tenis de masă, badminton sau schi nici nu merită discutat: în România, un copil pare privilegiat dacă abia apucă să învîrtă o minge prin curtea școlii. Nu cred că sînt multe județe în țară în care copiii să practice în masă schi biatlon și să fie nefericiți că nu au un manual cu instrucțiuni.
Să revenim însă la manualul propriu zis: l-am citit. Am citit și cîteva manuale străine. Și concluzia mea, melancolică, este că, dincolo de existența în sine a unui manual de sport, avem o problemă cu calitatea celui propus pe piață. Am să dau cîteva exemple.
Pentru a face informațiile mai accesibile, autorii manualului au inventat două personaje, Laura și Laur, care sînt prietenii copiilor (inițial am crezut că e vorba despre doi copii, dar m-am înșelat: într-un interviu acordat site-ului gsp.ro, Dorin Stoican, unul dintre autorii manualului, ne spune că Laur este jumătate minge de fotbal și jumătate minge de baschet. Și adaugă: „Are lauri în cap (!), prin asta încurajăm și interdisciplinaritatea (!), trimiterea către istorie, către olimpism (!). Laura este un personaj feminin care, în loc de rochiță, are pene de fluturaș de badminton.“) Dar, mă rog, să trecem peste detalii și să revenim la conținut: cînd folosești două personaje de tipul acesta, adică „prieteni ai copiilor“, ideea ar fi ca ele să intre direct în dialog cu micul cititor: să dea explicații, în termeni potriviți clasei a cincea, să formuleze întrebări, să sugereze răspunsuri pe înțelesul „utilizatorilor“. Forma de prezentare a informațiilor devine, așadar, atractivă și eficientă tocmai în măsura în care recurge la dialog, la vorbirea directă. Dacă însă informațiile sînt livrate exclusiv cu ajutorul vorbirii indirecte (Laura spune…, Laur îți arată…), iar vocabularul folosit este cel al unui doctorand în mișcarea sportivă, atunci rostul personajelor nu se mai justifică: în fond, nu trebuie să fii jumătate minge de fotbal și jumătate minge de baschet ca să spui, academic, cum se formează coloana de gimnastică.
Exercițiile de verificare a cunoștințelor sînt siderante. Exemplu: elevul trebuie să spună dacă sînt adevărate sau false următoarele afirmații: „aterizarea trebuie să fie executată cu precizie“, „podul de jos îl realizezi începînd din poziția culcat facial“, „șutul la poartă este mijlocul prin care te opui intrării mingii în poartă“. Se poate imagina ceva mai inutil?
Sigur, manualul are multe informații utile: reguli de joc și de antrenament, norme de igienă și de mișcare, tehnici sportive și reguli ale fairplay-ului etc. Dar ele trec aproape neobservate în grămada de gogomănii care apar în manual. Exemple: definiția cuvîntului facial („care ține de partea din față a corpului“), definiția emoției („reacția la un anumit eveniment“) etc. O rubrică specială, de tipul „Ştiați că…?“, înșiră, cu titlu de informație neobișnuită, o sumedenie de platitudini pretențioase: „preocuparea pentru dezvoltarea fizică armonioasă este prezentă încă din antichitate, fiind regăsită pe vasele de ceramică“, „pentru realizarea paradelor militare care se desfășoară cu ocazia zilelor naționale sînt folosite exerciții de front și formații care sînt foarte apreciate de publicul spectator“, „fotbalul este recunoscut în foarte multe țări ca fiind sportul rege“, „oina contribuie la formarea identității de român, te ajută să fii sănătos“. Pe lîngă toate aceste perle de subtilitate didactică, ar mai fi de adăugat și că autorii scriu „așează“ și nu „așază“, „agatos“ și nu „agathos“. Fleacuri…
În concluzie: aveam nevoie de un manual de educație fizică? Poate. De unul făcut pe genunchi? Sigur, nu. Am uitat să precizez, dacă mai era nevoie, că acest manual a fost tipărit la editura Ministerului Educației.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: adevarul.ro
