Interfonul
Am sunat în disperare. Nu răspundea. Nimeni să-mi deschidă uşa de la intrarea în bloc. Şi a venit un puşti. „Nenea, suni la cizmar? E plecat în Grecia, în vacanţă!“ „Bă, tu minţi!“ „Nu, nenea, e plecat pînă-n august.“ Cizmarul a plecat în Grecia, în vacanţă? Aşa ceva nu se poate. În capul meu, mai degrabă zebra ajunge în pădurea de la Letea decît cizmarul meu în Grecia. Ce boier! Ce piticanie, ce mic la suflet! Tocmai acum, cînd mi s-a rupt botforul stîng, tocmai cînd mă doare, mă arde, cînd plec şi eu la Paris. Cum, bă, cizmare, îţi permiţi Grecie pe banii mei? Mi-a căzut faţa. Voiam să urc să mă conving, dar cizmarul stă la etajul 10, într-un bloc, şi puştiul a închis uşa şi nimeni nu venea să-mi deschidă. Aşa că am înjurat interfonul şi am plecat.
Alt cizmar era închis, pe Mîntuleasa, de data asta fiindcă era sîmbătă, şi altul nu mai găseam, o fi dat faliment. Pe scurt, interfonul nu mi-a dat puterea să ştiu eu sigur că papiţoiul de cizmar a plecat în Grecia. Interfonul m-a trimis în deşert, la plimbare. Iar iulie, iar căutare, iar interfon. Plătesc întreţinerea. Sun la interfon. Şi sun. Nu răspunde nimeni. Este bloc, este scara potrivită, este administratorul. Am banii la mine. Vreau să scap de ei. Nu pot şi nu pot. Motivul: nu ţin minte niciodată interfonul administratorului. Cum aş putea să-l ştiu astăzi? Nici o şansă, nu ţin minte interfonul ăsta. De ce? Ideea de a scoate banii mei din buzunar, pentru a plăti, mă sminteşte – mai ales pentru chestii invizibile. Păi, ce, se văd apa, gazul? Nu se văd. Sînt atît de încarnate în viaţa mea, încît nu le văd. Aşa că-mi vine cel mai simplu să nu plătesc. De ce să plătesc? Păi, nu mai bine, de banii ăştia, mă plimb ca cizmarul, în Grecia?
