Pînă acum cîteva luni am avut un telefon „cu butoane“, un Nokia antic, indestructibil. Îmi tot ziceam: cînd nu va mai merge, îmi voi lua un smart. Pe undeva îmi convenea, mă ținea bateria fix o săptămînă și, în plus, nu mă simțeam obligată să răspund la mail-uri și mesaje decît atunci cînd eram acasă, în fața computerului. Așadar, a nu fi conectat în permanență la Internet poate să devină și un avantaj sau scuza perfectă pentru a nu fi găsit. „Ți am scris acum o oră pe Mess! N ai văzut?“, eram întrebată adesea. „Nu, pentru că n am smart!“, răspundeam și ridicam din umeri. Totuși, mi-am dat seama cu timpul că unii oameni, mai ales cei pentru care viața înseamnă o conectare perpetuă, mă priveau ca pe o ciudățenie. Iar cînd mi se mai întîmpla să mă rătăcesc prin oraș, să nu găsesc o adresă, mai ales atunci cînd eram în mare întîrziere, sunam pe cîte cineva: „Am o rugăminte: intră și tu pe net și zi-mi unde e exact restaurantul X!“ sau „Cum pot să ajung mai repede pe strada Y?“ etc. Așadar, dragul meu Nokia nu sucombase încă de tot cînd l-am aruncat într-un sertar și mi-am luat un iPhone. Înainte aveam o ușoară temere că nu mă voi descurca cu el, cu degetele mele boante, prea puțin obișnuite cu un touchscreen. Aiurea! Mi am dat seama că parcă m-am născut cu telefonul ăsta în mînă și m-am întrebat la modul cel mai sincer cum de-am putut să mă descurc pînă acum fără el. Am început să merg cu GPS și pînă la pîine, să comand taxiuri de oriunde, să verific numele vreunui scriitor pe net atunci cînd nu mi-l aduceam aminte sau orice altceva (de cînd cu smart-ul, pentru mine lapsusul nu mai există!), să-mi număr pașii (și să-mi propun să fac 10.000 pe zi), să fac poze la te miri ce, dar mai ales să răspund prompt și conștiincios la toate mesajele. Pînă cînd am ajuns repede la o saturație, căci cu cît răspunzi mai repede la mesaje, cu atît primești mai multe. De fiecare dată cînd telefonul meu scoate cîte un clinchet, tresar nervos – iar mă caută cineva, iar vrea cineva ceva de la mine! Există și o formă de masochism aici, fiindcă aș putea să-mi închid notificările, însă dacă nu le „aud“ poate pierd ceva esențial, care nu suportă amînare, nu-i așa? Am ajuns în situația pe care o uram cel mai mult înainte, să stau la o terasă, la o bere, cu un prieten real, care să-mi vorbească face to face, să-mi povestească ceva despre viața lui, iar eu să-l aud doar cu o ureche, preocupată să răspund la ultimul mesaj de pe telefon, în timp ce-i zic prietenului meu: „Scuză mă numai un minut… ăăă, ce spuneai?“ Treptat, iPhone-ul a început să mă enerveze, uneori îmi vine să-l arunc de pereți, deși bietul telefon n-are nici o vină, aș putea la o adică să-l transform într-un telefon normal, de genul celui „cu butoane“, la care doar să răspund, dar atunci, de ce am mai dat 2000 de lei pe el? De vină este modul nefericit în care îmi gestionez timpul și comunicarea cu ceilalți oameni. Pentru că „ceilalți oameni“, de cînd au și ei smart-urile lor, simt nevoia să comunice non-stop. Oricînd, orice și de multe ori doar ca să se afle în treabă. Nu știu ce se întîmplă, însă de cînd cu noile tehnologii, comunicarea a suferit niște mutații de-a dreptul monstruoase. Mă întreb dacă chiar se mai numește comunicare sau e altceva, un „defect“ social, o boală care pînă acum cîțiva ani exista doar într-o stare latentă. E adevărat că, și atunci cînd nu aveam decît un amărît de telefon fix, erau cîte unii care te țineau cu orele la telefon, ca să-ți spună numai nimicuri și să se audă vorbind. Doar că atunci erai mai greu de găsit, iar astfel de lucruri se puteau controla. Azi nu mai poți controla pe nimeni, dacă cineva vrea să ți spună ceva, o va face, va intra în bula ta de intimitate oricum, cu sau fără voia ta (este suficient doar să fii conectat la Internet), căci modul în care se comunică acum este mult mai intruziv decît înainte. Încep să cred că noile tehnologii le pică, de fapt, ca o mănușă tuturor nevorbiților. Tuturor celor care înainte încercau să dea de tine prin metode „tradiționale“, nu reușeau și renunțau. Tuturor extrovertiților care nu au ce face cu timpul lor și nu se simt bine dacă nu deschid gura. Sînt cîte unii care nu mai pot trăi în afara Messenger-ului (și habar n-am cum or fi supraviețuit în absența lui). Nu poți să-i ignori, că se și supără iremediabil pe tine, așa că te gîndești să nu i jignești, mai ales dacă legăturile voastre sînt nu doar de prietenie, ci și profesionale. „Ți-am trimis mesaj… nu l-ai văzut? De ce nu-mi răspunzi?“ sau „Îmi apare că ești online!“ (Cu alte cuvinte: „Aha, nu te mai ascunde, nu mai sta ca mortu-n în păpușoi sau… de fapt, ai ceva cu mine?“)

Îmi pierd uneori și două ore pe zi răspunzînd la e-mail-uri și la mesaje de toate felurile (cele mai multe, e adevărat, sînt legate de munca mea). Însă pentru un om care lucrează zilnic cu textul și la un moment dat i se face lehamite de scris, a mai scrie și mesaje de cele mai multe ori inutile reprezintă un soi de overdose. Ajungi să-i urăști pe oamenii cărora le scrii, deși, în fond, ei n au nici o vină. La un moment dat, am cunoscut o tipă cu care m-am înțeles foarte bine, am băut noi ceva împreună și am vorbit vreo două ore, ca fetele, ne-am despărțit și am stabilit să ne mai vedem. A început să-mi scrie mesaje chiar de pe drumul spre casă, pentru a prelungi într-un fel întîlnirea noastră. I-am răspuns politicos din pat, voiam să mă culc. La un moment dat, chiar mi se pare că i-am zis „Noapte bună!“, a mai scris ceva și mesajele s-au oprit. În zilele următoare, a continuat să-mi scrie din tramvai, din parc, de la supermarket. Mă simțeam cumva obligată să i răspund, „ca să nu se supere“. Pînă cînd mi am dat seama că mesajele alea mă sufocau, deși veneau din partea unei persoane drăguțe, iar conținutul lor era simpatic și prietenos. Însă simțeam pe undeva că acea comunicare în exces ducea spre o prietenie „în exces“, căreia nu-i puteam face față. Într-o vreme, mă căuta un domn mai în vîrstă care mă citea în Dilema veche. Mai întîi la telefon, apoi pe e-mail și pe Messenger. Aveau un soi de club de intelectuali într-un orășel de provincie, se întîlneau periodic, dezbăteau probleme culturale. Frumoasă inițiativă – mi-am zis, la început. Domnul încerca să mă invite la o întîlnire a clubului respectiv, am promis că voi merge, dar curînd a început să-mi povestească despre ce fac nevastă-sa, copiii din străinătate, fratele lui, care e și el scriitor, care e starea urbei etc. În principiu, nu erau lucruri neinteresante, însă mă ținea la telefon cîte o oră sau îmi scria cearșafuri pe care nu le citeam ni-ciodată pînă la capăt. Mi-am dat seama că domnul acela mă plictisea cumplit, așa că am decis să nu mai merg la nici o întîlnire, însă el continua să mă caute. La un moment dat, mi-a mărturisit vesel, ciripind la telefon, în mijlocul unei lungi conversații (sau, mai degrabă, un monolog): „Știți, toată lumea îmi zice că vorbesc cam mult… sper să nu vă deranjeze!“. N a așteptat nici un răspuns și a continuat să vorbească, în timp ce mie deja începuse să-mi pulseze capul. Mi s-a întîmplat și cu diferiți oameni pe care i-am ascultat în mai multe rînduri cîte o oră, la telefon, nu aveam încotro. Un prieten mai vechi m-a redescoperit pe Facebook și m-a abordat cu „o propunere legată de un proiect“ (cunosc deja formula asta, cînd o aud mă apucă amocul, pentru că în general nu știu să refuz, tot din politețe, și știu și ce urmează – să prestez ceva pe gratis). Ca să nu mai lungim vorba, mai ales că nu era ceva prea complicat, am acceptat din prima. Însă am primit în continuare mesaje legate de alte „proiecte“ sau pur și simplu un „Pot să te sun? Vreau să vorbim ceva!“. Toate mesajele sînt prietenoase, entuziaste, decente, nu pot să nu le răspund. Totuși, am senzația de hărțuire, băiatul ăsta nu știe cînd să se oprească și ignoră și toate semnalele pe care i le trimit discret. Se tot discută mai nou despre hărțuirea sexuală, că te poate afecta psihic și că lasă sechele, însă oare hărțuirea „prin comunicare“ nu este tot o formă de încălcare a intimității? Ca o consecință, nu te poate trans-forma dintr-un om volubil și so-ciabil într-un sociopat? Mă gîn-desc că poate e ceva în neregulă cu mine, că nu știu să stabilesc niște limite. Poate așa este croită lumea în care trăim astăzi și sînt o inadaptată. Poate așa e firesc – să răspundem vioi la zece mesaje în același timp, să tresăltăm de bucurie cînd ne bipăie telefonul – „Ce mulți prieteni am! Ce persoană importantă și căutată sînt!“ – să scriem e-mail-uri pline de emoție, să ne arătăm iubirea de semeni, comunicînd în permanență cu ei. Poate că așa a evoluat prietenia. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că eu fac parte din altă lume, o lume în care tăcerea poate fi tot un semn de prietenie și de respect față de alții. Sau, pur și simplu, sînt eu un om prea politicos. Dar încerc să mă tratez.