Apăruse, pe vremuri, în România, acea lozincă „Vrem o țară ca afară“. Există, încă, în mentalitatea colectivă, frustrarea că nu sîntem „în rînd cu occidentalii“, acea frustrare care uneori, în mass-media, ia forma unor reportaje laudative la adresa românilor care reușesc „în afară“, poveștile lor de succes avînd menirea să oblojească inhibițiile pe care le avem față de străini: un doctor sau un avocat care au făcut carieră în țările „civilizate“, dîndu ne speranțe că „se poate“. Însă accentul pe „se poate“ cade mai ales pe acele povești care se petrec departe și rareori pe schimbările care ar trebui să se producă chiar în țara noastră. Deși ne dorim și noi să fim o țară „civilizată“, uităm și ignorăm de multe ori faptul că acest tip de societate la care tînjim se bazează pe siguranță, normalitate, pe principii asumate, înțelese și exercitate ale democrației și pe instrumente menite să protejeze drepturile omului și libertatea individuală.

Recunosc că, în urmă cu cîteva luni, cînd la Oradea a avut loc un miting prin care manifestanții cereau modificarea Constituției pentru definirea „familiei tradiționale“, am avut un moment de stupefacție. Mi se părea că ne-am întors în timp cu vreo douăzeci de ani, cînd articolul 200, cel care incrimina homosexualitatea, era încă în vigoare, iar Biserica strîngea adepți care să oprească abrogarea acelui articol – eram, în 2001, printre ultimele țări care mai incriminau penal homosexualitatea. În Bulgaria sau Ungaria pedepsele fuseseră abrogate din anii ’60, în Rusia în 1993, iar în Republica Moldova în 1995. Noi încă ne păstram cu îndîrjire „tradițiile“. În prezent, această inițiativă, care a pornit din partea Coaliției pentru Familie, își dorește un referendum al cărui scop final să fie în principal negarea vieții de familie pentru partenerii de același sex. Și brusc, normalitatea aia la care tot visăm a căzut din nou sub semnul întrebării.

Inițiativa pentru organizarea acestui referendum a strîns trei milioane de semnături, a iscat polemici politice, a agitat societatea civilă. Discuția pe care am avut-o pe această temă cu Florin Buhuceanu, președintele executiv al asociației ACCEPT, a pornit, firesc, de la întrebarea: ce legitimitate ar avea acest referendum într-o țară în care, conform unui sondaj, 60% din oameni se declară temători să dea mîna cu o persoană gay?

„Din păcate, drepturile omului în societatea românească sînt percepute și în prezent mai degrabă ca drepturile unei majorități, în răspăr cu cele ale minorităților. Etnice, religioase sau sexuale, grupurile minoritare în România sînt încă supuse prejudecăților și excluziunilor. Deși subiectul homosexualității nu mai e tratat într-o cheie apocaliptică, cum se întîmpla în urmă cu douăzeci de ani, această inițiativă de a apăra exclusiv un anumit tip de familie a readus pe tapet crearea unui etos care, pe de o parte, se învecinează cu violența și dă apă la moară homofobilor, iar pe de alta întărește convingerile unora că drepturile sutelor de mii de români care își întemeiază familia în afara căsătoriei pot fi suspendate sau direct negate, chiar în textul legii fundamentale.“

Enumerăm rapid și pe scurt cîteva fapte: în comunism, subiectul homosexualității exista doar pentru uzul statisticilor penitenciarelor și al psihiatrilor, care încadrau persoanele gay în categoria delincvenței, respectiv cea a patologiei medicale. Dezincriminarea a avut loc după douăzeci de ani de „democrație“. Cum se face că, în 2016, încă privim homosexualitatea ca pe un soi de atentat la bunele moravuri, la tradițiile neamului?

„Dezincriminarea penală nu a adus cu sine o relaxare și o intrare în normalitate. Libertatea de exprimare pe teme LGBT e considerată încă și azi prozelitism, așa-numita propagandă homosexuală – ceea ce în cazul cultelor religioase recunoscute oficial trece ca un drept absolut. Am ajuns în situația în care unii spun că ar trebui să existe o ierarhie a drepturilor omului. S-a ajuns ca libertatea de religie să fie înțeleasă, interpretată și practicată ca fiind superioară celorlalte drepturi fundamentale și pusă în stare de beligeranță cu drepturile sexuale și reproductive ale femeilor ori în raport cu drepturile persoanelor de orientare homosexuală. Cît privește dreptul unui cuplu gay de a avea o familie, ar trebui să vorbim despre toate drepturile legate de viața de familie. De la cum îți împarți sau protejezi bunurile, cum îți poți asigura partenerul de viață, cum îți poți face asigurare medicală pentru tine și pentru partener ori cum să obții un împrumut bancar ca familie. Sînt situații simple de viață care par ușor rezolvabile pentru oricine, mai puțin pentru cei din comunitatea LGBT ce nu își pot proteja decît în mică măsură viața de familie în absența unui cadru legal. Azi, în România, atît căsătoria între persoane de același sex, cît și parteneriatul civil, indiferent de orientarea sexuală a partenerilor, sînt explicit interzise în Codul Civil, mulțumită cîtorva organizații care sînt reunite sub pălăria largă a actualei Coaliției, pentru Familie. Asta mi se pare îngrijorător. Pentru că ajungem în situația în care un grup de cetățeni vor ca prin apel la bune intenții, tradiții și propriile valori să decidă cine are dreptul să fie sau nu familie.“

Vorbind despre opiniile unui grup vs un referendum la care, teoretic, toți cetățenii unei țări își pot exercita dreptul de a alege, l-am întrebat pe Florin Buhuceanu cum vede legitimitatea organizării unui referendum care să decidă definirea familiei. Poate fi schimbată Constituția pe baza opiniei publice?

„În acest caz, un referendum nu își are obiectul. Am temeri cu privire la folosirea acestui tip de democrație directă pentru a modifica Constituția, pentru că noi trăim totuși într-un tip de democrație reprezentativă, alegem oameni care să facă legi pentru toți românii, nu doar pentru trei milioane de cucernici. Dacă ne propunem ca texte importante din legislație să fie modificate pe această cale, pentru că trei milioane de cetățeni doresc acest lucru, vom asista curînd la situații fără precedent. Devine posibilă, prin mijloace democratice, restrîngerea de drepturi fundamentale, precum cele la viață privată și de familie. Drepturile fundamentale au alt regim și trebuie să fie protejate de orice interferență a unui grup, mai mult sau mai puțin majoritar, mai mult sau mai puțin dreptcredincios. Mi e teamă de acest tip de «democrație» intervenționistă a cîtorva biserici și a organizațiilor acestora care vor să decidă pentru fiecare dintre noi. Referendumul, în acest caz, este o acțiune perfect demagogică pentru că nu va schimba cu nimic regimul căsătoriei în România – inițiatorii vor doar să avanseze în spațiul public din ce în ce mai viguros, transformîndu-se într-o forță publică ce nu va putea fi ignorată de partidele politice. Mesajul direct pe care ni-l transmit dumnealor e acesta: noi sîntem Majoritatea Morală în țara asta, noi sîntem cei care putem impune decizii în acord cu convingerile noastre religioase.“

Vorbind despre demagogie și populism, două mijloace ale manipulării care prind mai ales pe terenul unor prejudecăți născute și întreținute din ignoranță și din necunoaștere, l-am întrebat pe Florin Buhuceanu cît de importantă este vizibilitatea comunității LGBT în România. „E crucială. De aceea e atît de important să organizăm evenimente publice care să aducă subiectul în dezbatere pentru că doar așa populația ajunge să îi cunoască pe acești oameni, să știe cine sînt. Iar mass-media e un vector extrem de important, schimbările în bine au fost posibile și datorită intervenției mass-media. Prin cazuri mediatizate, precum cazul Coman, lumea a putut să vadă viața unei familii gay, iar asta a schimbat discursul în presă față de cuplurile homosexuale. Și-au modificat românii opinia față de căsătorie? Nu cred, însă au putut să vadă doi oameni obișnuiți care își împart viața, cu bune și cu rele, un cuplu normal, care vrea să fie recunoscut drept familie și cînd revine acasă în România. Cred că pe fond există toleranță și deschidere, dar oamenii trebuie constant educați pentru a înțelege lucruri pe care nu le-au cunoscut încă. Perpetuăm și întreținem în societatea românească o sumedenie de temeri și frici pe baza cărora unii încearcă să construiască adevărate platforme ideologice și legislative.“

Deși azi comunitatea LGBT are mai multă vizibilitate, existînd și multe inițiative culturale, iar gruparea nu mai trăiește în subterană, la nu puține dintre evenimentele culturale organizate pe teme LGBT există turbulențe. „Mai mult, poliția încă nu știe cum să intervină. Ajunge să legitimeze victimele și nu agresorii. Și chiar atunci cînd îi identifică pe agresori, nu li se întîmplă mai nimic. Mai mult, agresorii au sentimentul liniștitor al impunității. A trebuit să se ajungă la un caz de violență fizică îndreptată împotriva unor tineri gay și lesbiene, care a trenat un deceniu prin instanțele din țară și care a fost susținut de ACCEPT la CEDO, pentru ca România să fie condamnată și pe șleau numită stat-complice la infracțiuni motivate de ură pentru că nu are un sistem de administrare a justiției pentru apărarea victimelor homofobiei. Mihai Gheorghiu, reprezentantul Coaliției pentru Familie și unul dintre inițiatorii acestui proiect de referendum, vorbește răspicat despre valorile și tradițiile familiei – întrebarea mea este dacă violența e o valoare și o tradiție. Deposedarea de drepturi a celor ca mine ajută în vreun fel familiile zis tradiționale? Nu sînt deloc întrebări retorice. Personal, cred în libertatea de exprimare a tuturor. Dar cînd aceștia spun că nu meriți să te bucuri de toate drepturile în țara ta, ca orice alt cetățean, libertatea de exprimare devine limbaj al urii.“

Miza politică, populismul mascat de discursuri înflăcărate despre „valorile morale și tradiționale“, vehemența cu care anumite grupuri își racolează adepți într-ale urii față de semeni sînt încă tare ale unui trecut uniformizant, un pat al lui Procust care exclude și nu acceptă diferențele. Și cît timp ne vom încăpățîna să servim acestor lozinci care nu aduc nici moralitate, nici toleranță, normalitatea unei societăți civilizate în care să nu ne fie frică să existăm este practic de neatins.

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.