Nu de puține ori auzim de artiști români care sînt mai cunoscuți și mai apreciați în străinătate, decît în țară. Balerina Alina Cojocaru, violonistul Remus Azoiței sau pictorul Adrian Ghenie sînt doar cîțiva dintre cei mai renumiți. Citim despre ei mai mult în presa străină, decît în cea românească. Și – uneori – în România nu sînt prea bine primiți (dacă ne amintim doar scandalul de anul trecut, de la Opera Română, cu Alina Cojocaru și soțul ei, Johan Kobborg).

Se poate spune că e un fel de diaspora artistică.

O astfel de diaspora s-a format, însă, și înainte de 1990. Wikipedia are o listă întreagă cu zeci de oameni de cultură români care au emigrat în Occident în perioada comunistă.

Unii au revenit în țară după 1990. Alții, niciodată. Deși așteaptă un semn. Le-ar plăcea să fie invitați, să cînte acasă sau să se în­tîlnească cu publicul de aici.

I-am cunoscut la Bruxelles pe pianistul Corneliu Gheorghiu și pe sculptorul Marian Sava. Primul a emigrat în Belgia acum aproape 40 de ani, în timp ce al doilea – în urmă cu 30 de ani. Primul avea deja o carieră în România, al doilea – a plecat din România cu un vis care s-a împlinit la Bruxelles. 

Pianistul

– N-am văzut niciodată de aproape mîinile unui pianist.

– Cum se poate?

– Serios! E un mit legat de mîinile unui pianist? Cum sînt mîinile unui pianist?

Dialogul are loc într-un apartament dintr-un cartier liniștit din Bruxelles. Un apartament cu tavane înalte și ferestre largi. Într-un colț al livingului tronează un fel de Mercedes al pianelor. Un Steinway, lucios, cu coadă.

E un instrument pe care Corneliu Gheor­ghiu și l-a dorit toată viața. Acum, la 93 de ani, încă mai studiază în fiecare zi. Vecinele lui, niște „cucoane“ (cum le numește), au trăit toată viața în cartierul liniștit din Bruxelles, s-au obișnuit cu acordurile care vin dinspre apartamentul maestrului. Ba chiar îl întreabă, uneori: „Ce s-a întîmplat alaltăieri? De ce nu ați cîntat Chopin?“

Corneliu Gheorghiu este pianist, compozitor și profesor. Încă studiază pentru concertele pe care le are, uneori, în capitala Belgiei, pentru un public restrîns, dar select. Însă – așa cum spune – și pentru sufletul lui.

„Eu n-am fost niciodată un distrugător de piane. Le-am spus și studenților mei că studiul poți să-l faci în mezzo forte, dar a cînta piano este cel mai greu. Și prin piano poți să transmiți. Ba chiar mai mult. Așa cum un actor transmite sentimente mai degrabă șoptind, decît țipînd.“

Și… se apropie de pianul-mercedes, își trage scaunul aproape, începe să cînte. Piano. Nu Chopin, ci un vals pe care i l a cîntat cu aproape 90 de ani în urmă lui George Enescu.

Corneliu Gheorghiu s-a născut la Botoșani, în 1924. Bunicul lui cînta la vioară, bunica – la pian. Pentru el, muzica era o joacă, la început. Avea două bețe: unul era vioara, celălalt arcușul. Iar cînd fratele lui mai mare lua lecții de vioară, Corneliu se așeza după sobă și imita toate mișcările fratelui, cu bețișoarele lui pe care le păstra ca pe niște obiecte de preț. Nu trebuia nimeni să se atingă de ele.

Mai tîrziu, a început să ia lecții de pian. A învățat să cînte cu o mînă, apoi cu două mîini. Odată, a fost cu părinții la cinematograf. Pe vremea aceea, filmele erau mute. „Mie mi se pare că totul a fost ieri! Era acolo un compozitor care cînta un vals. Filmul se chema Trei inimi într-o măsură de III, a IV-a. Ieșind de la film, mi-am zis: așa se compune? Păi, pot și eu! Și acasă am compus un vals, și apoi încă unul... 9 valsuri în total. Iar la 5 ani cîntam pentru prima oară pe scena Teatrului «Mihai Eminescu» din Botoșani: Menuetul de Boccherini și unul din valsurile mele. La final am primit un buchet imens de flori. Vă dați seama, un copil mic care cîntă la pian suscită întotdeauna. Așa că am fost foarte măgulit.

Cînd a venit Enescu să dea concert la Botoșani, aveam 6 ani jumate. Profesoara mea, domnișoara Marița Goilav, fusese colegă cu Enescu la Viena. Și i-a spus: Am un elev. Un copil minune! Enescu i-a spus că e sătul de copiii minune. Da, da – spune Marița, dar copilul acesta nu doar cîntă, ci și compune. Și el nu a auzit muzică, noi nu avem nici radio în orașelul nostru, Botoșani. Bine – a spus Enescu. Atunci să vină pentru 10 minute. “

Și așa a ajuns Corneliu Gheorghiu, băiețelul de 6 ani, din Botoșani, să-l în­tîlnească pe George Enescu. Acesta nu locuia la hotel, ci la familia Ciomac, din oraș, într-o casă superbă, în stil colonial, o casă albă. Cei doi n-au stat împreună doar cele zece minute promise, ci aproape o oră și jumătate. Corneliu Gheorghiu i-a cîntat toate valsurile, fanteziile lui, și un tango. Enescu se minuna „...cum știe copilul ăsta să revină la A, în aceeași tonalitate, să navigheze spre B, într-o tonalitate vecină? Are o intuiție formidabilă. Ăsta e un talent! De compozitor. Să-l duceți la Paris!“

La Paris, Londra, Bruxelles… a ajuns, dar mai tîrziu.

Pe George Enescu l-a mai întîlnit, însă, cîțiva ani mai tîrziu.

Era încă un copil (avea 9 ani!), dar lua­se examenul de admitere la Academia Regală (cum se numea Conservatorul înainte de al Doilea Război Mondial). Și a avut onoarea să-i întoarcă lui Enescu paginile la un concert. Era inutil – spune Corneliu Gheorghiu – pentru că Enescu știa totul pe dinafară. Dar tradiția cerea să cînte pe note muzica de cameră.

Cît a studiat la Academie, a avut o pianină, trimisă de tatăl său, pe care avea să cînte mulți ani de-atunci încolo. Așa că a îndrăgit-o, așa cum a îndrăgit lecțiile cu una dintre cele mai bune profesoare pe care a avut-o la Academie. Florica Musicescu.

Florica Musicescu – al cărei nume părea predestinat pentru o profesoară de muzică, fiica compozitorului și muzicologului Gavriil Musicescu – era renumită că știa să formeze pianiști. Dinu Lipatti, Dan Grigore, Madeleine Cantacuzino sau Maria Fotino, iar mai tîrziu Corneliu Gheorghiu sînt doar cîțiva dintre elevii vestiți ai profesoarei.

Domnișoara Florica Musicescu nu și-a scris niciodată metoda de predare. Corneliu Gheorghiu spune, însă, că i-ar fi dezvăluit, fără să vrea, cîteva secrete. „Cînd cînți, nu cînți cu degetele, cînți cu sufletul“ – obișnuia să spună îndrăgita profesoară. Sau... „dacă rîzi în interior, rîzi cu sufletul“.

Așa că atunci cînd a ajuns la rîndul lui profesor, Corneliu Gheorghiu a adăugat printre metodele de predare rîsul, ca unealtă de lucru.

„Trebuie să vă spun că eu sînt o fire foarte fericită și foarte veselă!“ Ceea ce l a ajutat și în perioade mai puțin vesele.

Era aproape sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Artiștii – pe lîngă concertele de la Ateneu sau din teatre – erau nevoiți să bată satele și orașele pentru ceea ce se chema culturalizarea poporului.

„Am cîntat în fabrici. S-a adus pian, la Cîmpina, în Valea Jiului. Erau frămîntări politice enorme în 1945. Îmi amintesc de concertul dirijat de Constantin Silvestri cu orchestra, la Ateneu, unde am cîntat Bach. Era iarnă și era atît de frig în sală încît oamenii din public erau îmbrăcați cu paltoane. Ba chiar aveau căciuli pe cap. Lucru pentru care îi invidiam enorm, pentru că noi, artiștii, nu puteam să stăm cu palton și cu căciulă. Altădată, eram într-un concert, tot așa, pentru culturalizarea poporului, la Focșani, iar scaunele de pluș din sala teatrului erau rupte, ca să-și lustruiască soldații cizmele. Era un frig năpraznic, și de data asta am cîntat cu paltonul, mîinile nu suportau mănuși, desigur, iar solistei îi ieșeau aburi pe gură... atît era de frig. Pe urmă, am dormit fiecare pe unde am apucat. Eu, la un unchi de-al meu, era viscol, mă înconjurau cîinii... era o grozăvie! Părinții mei erau refugiați din Moldova de Nord, dar veniseră și ei la București, fratele meu era tot acolo, sora mea era măritată – stăteam toți într-un apartament. Nu era ușor. Atunci mi-a fost foame. În acea perioadă îmi era frecvent foame. “

După ani de zile, a obținut cu greu pașaport pentru el, soție și fiică. Mai în­tîi la Londra, apoi la Bruxelles.

În apartamentul din cartierul liniștit al capitalei Belgiei, în sufrageria spațioasă – pe care nu a avut-o niciodată în România – stăm de vorbă despre mîinile pianiștilor…

– Nu sînt toate mîinile la fel, îmi explică Corneliu Gheorghiu. Dinu Lipatti, de exemplu, avea niște mîini foarte mari, cu degete suple. Un pianist cuprinde cu mîna, la pian, opt sunete, o octavă. Lipatti cuprindea 12 clape.

– Ale dumneavoastră sînt mici – observ. 

– Dar foarte extensibile, foarte suple.

– Degete subțiri, dar muncite.

– Da, au fost subțiri tot timpul. Așa le-am moștenit de la mama și de la tata. Din fericire, n-am avut degete groase. Am avut colegi cu degete groase și erau nevoiți să ocolească, să modifice anumite pasaje, pentru că nu le intrau degetele între clape. Degetele sînt diferite, așa cum fiecare om este diferit. După cum și sufletul e diferit. 

Sculptorul

Într-un alt cartier al Bruxelles-ului, pe o stradă ușor în pantă, privesc cu atenție numerele caselor. Nu trebuie să ratez nr. 311.

Discuția cu sculptorul Marian Sava a început cu o mică divergență. El insista că, înainte de interviu, ar trebui să îi văd lucrările din atelierul de la subsol, eu eram convinsă că lucrurile ar trebui să se întîmple exact pe dos. Aș fi vrut să cunosc mai întîi omul, apoi artistul. Pentru că aveam nevoie de povestea lui. 

Iar povestea începe în urmă cu aproape 60 de ani, la Galați, cînd un băiețel de 4 ani este certat de părinți, pentru cine mai știe ce boacănă. Supărat, puștiul își ia cutiile cu plastilină și începe să modeleze. De fapt, să se joace cu plastilina. Din această joacă aveau să iasă pe o planșă o ciupercă roșie cu buline albe și o rață cu puișorii ei, plimbîndu-se pe Dunăre. Părinților le-a trecut supărarea și și-au lăudat copilul. De atunci, joaca cu plastilina a devenit încet-încet, serioasă. 

Se ducea la circ, de exemplu, și cînd se întorcea acasă modela animalele pe care le văzuse. Ani la rînd a făcut asta. Au urmat sute de schițe pe hîrtie, iar la un moment dat un ecorșeu cu nici mai mult, nici mai puțin decît 500 de mușchi. Crescuse și se gîndea să dea la medicină. A fost doar un gînd, care a trecut repede. 

Ce a rămas, însă, zeci de ani, a fost dorința de a se exprima prin artă. Nu știa cum ar putea face asta, așa că și-a văzut de viață, așteptînd momentul potrivit.

Timp de zece ani a fost marinar. A bătut lumea în lung și-n lat și a adunat experiențe. Deseori, stătea pe punte sau în cabină și desena. Schițe după schițe, desene după desene. Mai tîrziu – mici statui cioplite în piatră.

Lucrările sale au ajuns, la un moment dat, la artiști consacrați. Maestrul Jalea, Cristian Grosu sau Teodor Bălan i-au văzut lucrările și le-au apreciat. Însă toți i au spus că în România nu are prea multe șanse să facă ceva cu pasiunea lui și că ideal ar fi ca totul să rămînă un... hobby. Așa a rămas, ani de zile. Ca o sămînță, care a așteptat terenul cel mai bun ca să încolțească. Pînă în momentul în care a ajuns la Bruxelles.

În 1985, la 35 de ani, a rămas în Belgia ca refugiat politic, iar cinci ani mai tîrziu a intrat la Academia de Arte Frumoase de la Bruxelles.

După puțin timp, conducerea Academiei avea să convoace un juriu ca să-i vadă lucrările: Capul lui Diogene și Victoria de la Samotrake. Două statui care se regăsesc acum în sufrageria lui Marian Sava din Bruxelles. Cei 14 membri ai juriului au decis în unanimitate ca proaspătul student să treacă direct în anul III. „Sînt un pic jenat să spun asta, o spun foarte rar, dar așa a fost. Au zis că… la așa talent, nu mai am ce învăța în primii ani. Așa că, la 40 de ani, am luat-o pe drumul acesta ce mi s-a părut de multe ori imposibil. Cine spune că a reușit în artă imediat… poate că a avut noroc. Pentru că e vorba de foarte multă muncă. Talentul e ceva auxiliar. Munca e colosală.“

Academia de Arte Frumoase a terminat-o în cinci ani în loc de șapte. Mai exact, în 1995. „De atunci“ – îmi spune – „sînt în căutari permanente. M-au ajutat cei zece ani pe mare și m-a inspirat tot ce am trăit. Chiar și acum, cînd stau de vorbă cu dumneavoastră, felul în care țineți reportofonul îmi poate crea imaginea unei sculpturi. S-ar putea ca, la un moment dat, să fac o schiță după această idee. Din cînd în cînd răsfoiesc caietul cu schițe și mă opresc asupra uneia dintre ele. Unele schițe devin mici statuete din lut. Am sute astfel de statuete. Doar cîteva dintre ele devin lucrări.“

Recent, Marian Sava a devenit membru al Cercle Royal Gaulois, o organizație de prestigiu din Belgia, cu tradiție, înființată în 1847 și din care fac parte elite din mai multe domenii.

Coborîm în atelierul artistului, la subsol, unde e amenajată, practic, o adevărată expoziție. Unele dintre lucrări au teme inspirate din România. Dunărea, ciocîrlia, naiul, grația Nadiei Comăneci.

Mă opresc în fața unei bucăți de marmură albă, care pare o vioară. Sau o floare. Depinde cum privești. Așa că întreb: cum trebuie să privești o sculptură? La ce trebuie să fii atent ca să înțelegi ce a vrut să spună artistul? Înțeleg că lucrurile sînt mai simple decît credeam. Nu e un mare mister într-o sculptură. Uneori, titlul lucrării te ajută foarte mult să înțelegi mesajul. Alteori, însă, e de ajuns să o privești, să ai un strop de imaginație și să știi să te bucuri. 

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată este 30 de povestiri adevărate. Carte de reportaj (Casa de Pariuri Literare, 2016).