De ce în România nu va fi niciodată ca-n Germania?
– cîteva note pe drumul dinspre vest spre est –
După șase zile în Germania, începi să te obișnuiești cu starea de normalitate și să te simți cumva de acolo. Simți, de fapt, că te-ai născut pentru a aparține unei societăți funcționale și că haosul de la tine de acasă îți provoacă anxietate, nu ți se potrivește. În primele zile ești năuc, nu poți înțelege de ce la ei se poate și la noi nu. De ce pe autostradă toată lumea respectă regulile și nu clipește nimeni din faruri ca să te dai la o parte, chiar dacă conduci o mașină „inferioară“ din Europa de Est (apropo, am văzut mai multe Logan-uri la Berlin decît în Cehia și Slovacia, complexul mașinii puternice și scumpe nu prea există), de ce traficul din Berlin este atît de lejer (pentru că toată lumea folosește transportul în comun – e adevărat, impecabil, dar și bicicletele – e adevărat, au piste excelente), de ce spațiile publice sînt în așa fel gîndite ca să te simți relaxat, cum poate să fie Berlinul un oraș atît de verde, cum de poți să bei bere în S-Bahn fără ca nimeni să se uite ciudat la tine, cum de poți să te îmbraci cum vrei, să-ți pui chiar și crengi înflorite în păr (am văzut asta) și nimeni să nu comenteze, cu condiția, însă, să nu deranjezi pe nimeni, cum de reușește toată lumea să-ți zîmbească la cafenele, restaurante, pub-uri, chiar și etnicii turci sau japonezi care n-au învățat încă bine limba germană (și e puțin probabil că o vor învăța vreodată). Și multe altele. În cele șase zile mi s-au întîmplat tot felul de chestii mărunte, unele mi-au dat doar o stare de bine, două dintre ele mi-au pus problema dacă chiar ar fi cazul să mă mai întorc. Într-o suburbie liniștită, în zi de duminică – aproape nimeni pe stradă, o mașină trecea cam o dată pe oră, n-am mai așteptat să se schimbe semaforul și am făcut cîțiva pași pe trecere. Bătrînica de pe cealaltă parte a drumului s-a uitat la mine ca la una scăpată de la ospiciu și și-a făcut discret cruce. Rușinată, m-am întors înapoi pe tro-tuar și am așteptat să se facă verde. Seara, în Alexanderplatz, un loc plin de bețivi, de artiști ucraineni fumați, de participanți la mici proteste ad-hoc, plus o babă cu părul roz care tricota – dar ăsta e farmecul lui, pe jos erau într-adevăr o puzderie de gunoaie, în general mucuri de țigară și cutii goale de bere. O angajată de la Salubritate, în jur de 60 de ani, mătura în mod disciplinat și responsabil, cu zîmbetul pe buze – și nu era un zîmbet de complezență, la un moment dat ne-a rugat să ridicăm picioarele (stăteam pe bordura de piatră a fîntînii arteziene) ca să-și facă treaba. Ne-a mulțumit. Mi-am dat seama că femeia aia chiar își lua în serios slujba, chiar dacă era ultimul dintre job-uri. Sau pur și simplu era mulțumită de faptul că avea slujbă. Așadar, de ce la ei se poate și la noi nu? Oare ține de profilul psihologic al poporului respectiv sau doar pe noi, ăștia din Est, comunismul ne-a spălat pe creier, ne-a modificat „genetic“ într-un asemenea hal încît să nu mai avem nici un fel de valori din astea mărunte – seriozitate, responsabilitate, decență, poate un pic de disciplină?
M-am gîndit la toate acestea pe lungul drum cu mașina spre casă, realizînd în același timp că întoarcerea în sine e traumatizantă. Cînd zbori cu avionul, n-ai cum să observi gradual cum se degradează „lumea civilizată“ cu fiecare sută de kilometri pe care o parcurgi. Ajungi la concluzia că poate e mai bine să nu mai ieși din țară, să nu mai vezi nimic, măcar nu mai ai cu ce să compari ca să-ți faci sînge rău – de ce n-o să fie niciodată la noi ca la ei?
Așadar, cum treci granița cu Cehia, reapar șmecherii de pe șosele care se grăbesc și „îți fac cu farurile“, autostrada e praf, veșnic în lucru, GPS-ul ne a redirecționat pe un drum național cu două benzi, bară la bară pînă la Brno. La benzinării dispar zîmbetele firești, angajații sînt doar forțat amabili, că așa le cere job-ul. Ca să folosești toaletele, trebuie să plătești în coroane pe care nu le ai, pentru că ești în tranzit, așa că ești obligat să te duci la tufiș. Unde au mai fost și alții înaintea ta, căci e mizerie ca n România. E plin de TIR-uri, șoferii cu simț patriotic ascultă muzică cehească la maximum, oamenii reîncep să vorbească tare și să se hăhăie. Cu excepția Pragăi, oraș turistic prin definiție și cu un aer cosmopolit, Cehia păstrează rămășițe ale unui socialism dulceag, regăsești cîte ceva din Kundera în detalii și atitudini, îți vine în minte imaginea unei mătuși care croșetează mileuri, în fața televizorului unde se difuzează Arabela. În fine, ajungi la Bratislava, „camera perfectă de acomodare pentru România“, cum spunea cineva pe Facebook. Un oraș mic, dar haotic, cu străzi prost semnalizate şi prost iluminat, seara, cu clădiri lăsate în paragină. Pe alocuri, mi-a amintit de Sofia. În principiu, un oraș gri. Au totuși un centru vechi drăguț, cu patroni de cîrciumi puși pe jecmănit turiști aflați în tranzit, profitînd și de faptul că moneda națională e euro și că vesticii nu se prea uită la mărunțiș, pentru 8 euro primeşti un gulaș „tradițional“ cu cîteva fire de carne, iar chelnerița se postează lîngă tine cînd trebuie să-ți ia banii, cu alte cuvinte te invită să pleci acasă. Dormi la un hostel unde pe booking.com te asigurau că au locuri de parcare, însă descoperi că acestea sînt doar două, ambele ocupate, așa că te învîrți cu mașina printr-un oraș necunoscut pentru că nu știi unde s-o lași, înjuri – exact ca-n București cînd e vorba de parcări, găsești o parcare publică cu 15 euro pe zi, deși hostel-ul e ieftin, și ajungi la 50 de euro pentru o noapte de tranzit. La hostel-ul cel ieftin, buda pute atît de tare încît a doua zi dimineață preferi să-ți ignori nevoile fiziologice și să aștepți pînă la prima benzinărie.
Alte detalii de pe drumul de întoarcere – la benzinării (aceleași Mol și OMW), oferta de mîncare e din ce în ce mai săracă, de la supe fierbinți și salate proaspete, la granița cu Germania, la sandviciuri pe jumătate uscate în Ungaria – noi, aștia din Est, ne mulţumim să mîncăm mai ieftin și mai prost, toaletele devin nefuncționale, apa la WC nu se trage ca lumea, coșurile de gunoi din spațiile de servicii dau pe dinafară, pe ușa unei toalete pentru femei de la un OMW din Slovacia apare primul desen obscen, cu un număr de telefon, nu se gîndește să l șteargă nimeni, reapar TIR-iștii români, auzi din nou „tradiționalul“ „Băga mi aș p…!“ Reapar și mutrele dubioase, la granița dintre Slovacia și Ungaria un tip încearcă să ne vîndă parfumuri și o bormaşină – exact de ce are nevoie tot omul la drum. Culmea e că la dus nu observi nimic, ți se pare normal să fie așa, însă la întoarcere toate aceste detalii îți zdruncină orice urmă de încredere că Estul va arăta vreodată ca Vestul. În sfîrșit, în Ungaria, după ce ieși de pe autostradă, un drum național te poartă prin satele din Est, din ce în ce mai amărîte. Totuși, încă au piste pentru biciclete și semafoare sincronizate. Ajungi la granița de la Petea, unde pentru prima oară ți se cer actul de identitate și talonul mașinii, treci dincolo împreună cu un grup de țigani multietnici, cu papornițe pline și telefoane date la maximum din care răsună duios manele. Ești obișnuit cu asta, ești imun, însă nu poți să nu te gîndești la turistul neamț care ajunge pentru prima oară în România cu un motorhome, să zicem, și propabil că prima lui impresie este că a nimerit pe undeva prin India.
Da, din păcate, Vestul și Estul sînt la cîteva mii de ani-lumină distanță, și nu vorbim despre țări, despre granițe reale sau mentale, vorbim despre oameni, despre nepăsarea și delăsarea lor.
Foto: Praga, wikimedia commons
