Cuminţenia Pămîntului Agricol, în viziunea lui Marian Munteanu

În tot mai desele sale apariții publice, domnul Marian Munteanu a fost de fiecare dată rugat să vorbească despre măsurile cu caracter economic pe care Alianța Noastră, formațiunea politică pe care a înființat-o, le are în vedere. Nu a pomenit pînă în ziua de azi decît una: „suspendarea dreptului cetățenilor străini de a cumpăra terenuri agricole în România“. Aș remarca în primul rînd o problemă aparent formală. Aceeași măsură poate fi exprimată și sub forma următoare: „suspendarea dreptului cetățenilor români de a-și vinde terenurile agricole cetățenilor străini“. Este vorba despre aceeași interdicție, dar, văzută din alt unghi, ea dă naștere unor implicații diferite, atît legale, cît și economice.

Care este rațiunea acestui demers? Ea apare în „Proclamația“ din 27 martie 2016 a Alianței Noastre: „restaurarea drepturilor patrimoniale ale cetățenilor români cu privire la teritoriul național“. Dar despre ce restaurare este vorba? Pînă în anul 2010, aproape toată suprafața agricolă a României a fost privatizată: retrocedarea și redistribuirea suprafețelor de teren agricol a început în anul 1991, iar pînă în anul 2005, 95,6% din suprafața agricolă a țării fusese deja retrocedată foștilor proprietari sau moștenitorilor legali ai acestora. Care sînt cetățeni români… Ce mai poate fi „restaurat“? Respectivii cetățeni români, proprietari funciari, au avut dreptul să și vîndă pămînturile către străini persoane fizice doar de la 1 ianuarie 2014, cînd a fost liberalizată piața funciară, conform obligațiilor incluse în Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. În cei doi ani și jumătate care au trecut de atunci, vînzînd, ei nu au făcut decît să-și exercite un drept asupra proprietății lor, nu asupra vreuneia a statului român. 

Deci drepturile patrimoniale ale cetățenilor români cu privire la terenurile agricole de pe teritoriul național au fost restaurate între anii 1991 și 2010. Ce ar mai fi de restaurat? Cumva drepturile statului român, printr-o nouă și disimulată formă de renaționalizare? Domnul Munteanu nu vorbește decît despre o „suspendare temporară“ a înstrăinării către străini (spre nemulțumirea unor naționaliști mai radicali ca dînsul!), deci doar despre o vremelnică îngrădire a drepturilor firești ce decurg din dreptul de proprietate asupra unui teren. Ca un fel de „excepție agricolă“, parafrazînd expresia, inventată de francezi, „excepție culturală“. E ca și cum, pentru cîțiva ani, milioane de hectare de pămînt ar căpăta statutul Cumințeniei Pămîntului a lui Brâncuși. De fapt, a familiei Romașcu… Este statuia „lor“, dar nu au dreptul să o vîndă la cel mai bun preț posibil, adică în afara țării. 

Marian Munteanu și-a îmblînzit poziția în ultimele zile, vorbind mai ales despre necesitatea dreptului de preempțiune al cetățenilor români în aceste tranzacții cu terenuri agricole. Iarăși nu înțeleg ce ar mai trebui legiferat în acest sens. Problema este reglementată de Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vînzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului. În acest text este prevăzut faptul că „vînzătorul înregistrează, la primăria din raza unității administrativ-teritoriale unde se află terenul, o cerere prin care solicită afișarea ofertei de vînzare a terenului agricol situat în extravilan, în vederea aducerii acesteia la cunoștința preemptorilor; titularul dreptului de preempțiune trebuie ca în termenul de 30 de zile să își manifeste în scris intenția de cumpărare, să comunice acceptarea ofertei vînzătorului și să o înregistreze la sediul primăriei unde aceasta a fost afișată. Dacă în acest termen nici unul dintre titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra terenul, vînzarea terenului este liberă, urmînd ca vînzătorul să înștiințeze în scris primăria despre aceasta. Vînzarea liberă a terenului la un preț mai mic decît cel cerut în oferta de vînzare ori în condiții mai avantajoase decît cele arătate în aceasta atrage nulitatea absolută; înstrăinarea prin vînzare-cumpărare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune sau fără obținerea avizelor prevăzute de lege este interzisă.“

Mai există un argument menționat în sprijinul acestui demers privind proprietatea funciară. El nu este explicit menționat în documentele Alianței Noastre, dar apare obsesiv în toate luările de poziție ale susținătorilor săi: cumpărarea  terenurilor de către străini se numește „landgrabbing“ (un fel de „înșfăcare funciară“), iar ea afectează în mod grav securitatea națională. Cum anume? Este pusă în pericol „suveranitatea alimentară“ și, pe termen lung, chiar „securitatea alimentară“ a țării. În ce mod? Străinii exportă produsele agricole. Adepții acestei elucubrații afirmă că problema „înșfăcării“ terenurilor nu este doar una definită de întrebarea „Cine deține terenurile?“, dar mai ales de întrebarea „Cum sînt ele întrebuințate?“. În cazul străinilor, bineînțeles, destinația lor finală este determinată de marjele de profit. Cît mai mari… O asemenea argumentație are marele cusur de a jigni grav agricultorii români; îi consideră inepți, incapabili și implicit falimentari, căci orice întreprinzător care nu are ca obiectiv un profit cît mai bun este sortit pieirii economice. Orice agricultor visează – și e firesc să viseze – să investească într-un hectar cam cît pentru o cultură de porumb și să obțină de pe același hectar beneficii cam cît de pe unul cultivat cu lavandă. Evident, așa ceva este imposibil.

Care sînt diferențele dintre un agricultor român și unul străin? Amîndoi sînt obligați să respecte aceeași legislație națională în domeniul agricol și fiscal. Amîndoi mai sînt supuși unor condiționări imposibil de ocolit: în primul rînd, cea geografică. Nu are sens să cultivi roșii sau pepeni în Covasna, la fel precum e aberant să plantezi livezi de meri în lunca Dunării. Și orice agricultori, fie ei pînă și romulani ori klingonieni, tot grîu vor cultiva în Cîmpia Română. În al doilea rînd există o condiționare financiară: toți fermierii, români ori străini, doresc să aibă profit cît mai mare, așa că visează la plantații de goji, dar puțini au bani să investească în așa ceva. Din aceste motive mi se pare limpede faptul că diversitatea culturilor agricole pe teritoriul României nu va fi nicicum afectată de modificarea cetățeniei proprietarilor de terenuri. Implicit, nici suveranitatea sau securitatea alimentară ale țării nu au cum să fie afectate.

Mai rămăsese aberația exprimată prin propoziția „Străinii exportă produsele agricole“. Cu un „doar“ parșiv subînțeles: „doar străinii…“. Ei bine, este fals, orice agricultor român are și el dreptul și posibilitatea de a-și exporta produsele. Ca orice străin! Nu există nici o discriminare, nici o lege a Uniunii Europene nu le restricționează fermierilor români dreptul de a exporta. Și, dacă e să fim corecți, mai toți întreprinzătorii din domeniu, români ori străini, își vînd recoltele tot către mega-firme străine de angrosiști agricoli, firme cu activitate legală pe teritoriul României.

Mulți dintre simpatizanții propunerii legislative a Alianței Noastre înțeleg, din nefericire, într-un mod simplist această inițiativă. Ei doresc „oprirea jafului asupra averii poporului român“. Am explicat, cred, suficient, faptul că respectiva avere nu este a unui popor în sens global, generic, ci a unor oameni în carne și oase și cu drepturi de proprietate inalienabile. În plus, cuvîntul „jaf“ în sine nu are sens în acest context, căci este la mintea cocoșului că nici un străin nu o să încarce cu buldozerele, în vagoane, milioane de metri cubi de țărînă românească pentru a o transporta peste granițe. Dreptul de proprietate asupra unui teren agricol înseamnă, de fapt, dreptul de a-l exploata în acord cu legislația națională și dreptul de a-l vinde tot conform aceleiași legislații. Nimic mai mult. Pardon, era să uit… Mai există dreptul de a-l arenda. Iar aici se află o anomalie pe care acești simpatizanți „munteniști“ nu par a o observa: faptul că interdicția mai sus pomenită nu afectează decît proprietatea terenurilor, nu și dreptul la arendare. Conform propunerilor lui Munteanu, eu, proprietar funciar român, nu voi mai avea dreptul să-mi vînd pămîntul unui străin. Dar rămîn cu dreptul de a i-l arenda. Ceea ce, în sensul „suveranității și securității alimentare naționale“, ridică aceleași paranoice îngrijorări. 

Din cîte am observat, inițiativa Alianței Noastre se bizuie pe argumente populiste, patriotarde, în timp ce, în mod straniu, evită pomenirea singurului argument care ar da justețe, corectitudine acestui demers. Anume protejarea întreprinzătorului român. Defavorizat financiar, el nu are posibilitatea de a face față prețurilor pe care investitorii occidentali le pot oferi pentru un hectar de teren. 

Un moratoriu, o amînare a liberalizării pieței funciare ar fi benefică și sînt convins că ar fi înțeleasă și de către proprietarii români de terenuri agricole (care, pentru o vreme, ar fi păgubiți). Dar ea nu ar avea nici un rost în lipsa unei alte măsuri, una mult mai importantă: crearea unor oportunități de finanțare pentru agricultorii români. Cum ar fi o bancă de credit agricol în care și statul român să fie implicat. Fiindcă a le interzice străinilor să cumpere pămînt fără a le acorda credite românilor dornici să investească în agricultură e ceva cu totul lipsit de logică. Poate ar fi fost chiar oportun ca Marian Munteanu să pornească de la această necesitate, a creditului agricol, înainte de a promova o restricție a tranzacționării terenurilor. Fiindcă fără posibilitatea creditării, zece mii de metri pătrați din Bărăgan, chiar dacă ar ajunge la fel de ieftini ca un hectar din deșertul Gobi în urma retragerii „stranierilor“, tot intangibili ar rămîne pentru bieții fermieri români.

Vlad Macri este scriitor și jurnalist.

Foto: wikimedia commons