Una dintre marile probleme ale regimului comunist a fost foametea. În epocă s-a suferit de foame îndelung și sistematic. Magazinele erau goale și piețele agroalimentare nu-și mai jucau rolul de mult. Se întîmpla așa nu pentru că nu am fi avut și producție agricolă, ci pur și simplu pentru că se exportau multe alimente pentru plata datoriei externe. După Revoluție, atunci cînd le spuneai că au înfometat oamenii, ceaușiștii noștri (oameni care l-au iubit pe Ceaușescu) se apărau cu o scuză de un cinism dureros. Ne răspundeau că lasă, așa cum a fost, nimeni nu a murit de foame. De fapt, de foame nu se moare ca și cum te-ar lovi o mașină, adică imediat. De foame se moare lent și dureros. Personal, am experimentat foamea în căminele studențești ținute în întuneric de către „luminata“ epocă despre care tocmai vorbeam. Este dureros să suferi de foame. Foamea dezumanizează. Cine nu a văzut cozile la alimente din epoca respectivă nu știe despre ce vorbesc. Oamenii se călcau literalmente în picioare pentru o bucată de pîine sau de carne.

Cel puțin tot așa de cinică mi s-a părut a fi și declarația președintelui Senatului României, care, chipurile, parafrazîndu-l pe guvernatorul BNR, spune că de inflație nu a murit nimeni. Vedeți, toată pleiada de economiști care au studiat fenomenul pot sta liniștiți. De asemenea, oamenii politici de la noi sau de aiurea pot să nu-și mai facă griji. Domnul cu funcția amintită a descoperit remediul împotriva inflației, și anume liniștea și seninătatea. De inflație, ca și de foame, se moare lent și pe tăcute. Inflația și foamea sînt prietene bune, asta ar trebui să știe cei care cred că pot face și desface inflația la comandă. Inflația este ca un cancer, atunci cînd se instalează, ravagiile pot fi foarte mari, mai ales dacă tratamentul nu intervine din vreme. Între inflație și foame există o strînsă legătură. Dezordinea monetară duce la dezordine economică, iar dezordinea economică duce la foame și instabilitate socială. Inflația a înfometat popoare și a provocat războaie și revoluții. Există cîteva episoade din istoria economică în care inflația a ruinat state. Noi, cei preocupați de fenomenul economic, dăm mereu ca exemplu inflația din Germania de după Primul Război Mondial, cînd salariile erau plătite de trei ori pe zi pentru ca muncitorii să poată să-și cumpere ceva cu banii munciți. Din această cauză, soțiile lor veneau la serviciu, luau banii și apoi fugeau repede cu ei la piață pentru a mai putea cumpăra ceva. Mult mai aproape de noi este exemplul Venezuelei contemporane, care suferă de inflație și de foame. Are un șofer pe post de președinte și este deținătoarea celei mai mari rezerve de petrol din lume.

De fapt, afirmația respectivă nu numai că este în afara oricărei logici economice, dar este, așa cum spuneam, de un cinism nemăsurat. Ea seamănă cu aceea a reginei care, atunci cînd a aflat că poporul nu are pîine, a întrebat de ce nu mănîncă cozonac. Răspunsul la această declarație este pozitiv. Da, de inflație se poate muri. Dacă există un fenomen care să producă o taxare a celui sărac în favoarea celui puternic politic, atunci acesta este inflația. Unii suferă de foame, iar alții acumulează averi pe care le transformă repede în valute și le transferă în afara țării. Declarația respectivă a intervenit în contextul dezbaterii despre cine este vinovat pentru inflația din România, avînd în vedere că aceea pentru luna februarie 2018 a fost cea mai mare din ultimii cinci ani. Și în acest caz, iresponsabilitatea unora este aruncată în spatele altora. Guvernanții arată cu degetul spre BNR, iar BNR, în măsura în care statutul și decența i-o permit, tot atenționează asupra politicilor inflaționiste guvernamentale. Și totuși, cine are dreptate? Pentru a ajunge la vinovați va trebui să aducem cîteva explicații. Ce este inflația și cum poate să apară și să se propage?

Vom începe prin a spune că in­flația nu este o simplă creștere a prețurilor, deși există mulți economiști care spun asta, din păcate. Inflația este un dezechilibru în piață, între cererea agregată (venituri, capacitate de cumpărare) și oferta agregată (mărfuri, capacitate de producție), dezechilibru care se manifestă prin creșteri de prețuri, în cazul economiilor libere, sau prin dispariția mărfurilor din magazine, în cazul economiilor etatiste, închise. Nu confundăm, deci, cauzele cu efectele. Cauzele se află în mecanismul fin prin care banii fără valoare proprie (moneda din hîrtie contemporană) din economie se raportează la lumea economiei reale (a mărfurilor și serviciilor) pe care trebuie să o susțină. Este inflație atunci cînd mecanismul este dezechilibrat prin apariția mai multor bani decît necesarul (ceea ce noi numim inflația prin cerere), dar și atunci cînd economia reală intră în contracție (ceea ce noi numim inflația prin ofertă). Totul este interdependență și dinamică. Unele școli de gîndire economică (monetarismul, de exemplu) ne învață că inflația este doar un fenomen monetar. Nu, inflația este mai mult decît un fenomen monetar. Inflația este un fenomen al întregii economii. Inflația intervine atunci cînd lumea mărfurilor și lumea banilor intră într-o asimetrie pronunțată în urma căreia își fac apariția creșterile de prețuri. Odată apărut, fenomenul este extrem de periculos pentru că are tendința de autoalimentare. O astfel de viziune asupra inflației ne arată că nu doar banca centrală poate fi vinovată pentru inflație. Bani în economie gestionează nu numai banca centrală, ci și guvernul.

Acestea fiind spuse, putem reveni la economia noastră din ultima perioadă. Vom proceda la o analiză în urma căreia să ajungem la un diagnostic. Dacă oferta a fost în creștere în ultimii ani, PIB-ul înregistrînd valori pozitive, atunci este clar că „problema“ se află în zona cererii. Inflația din economia noastră actuală este o inflație clasică, prin cerere, adică există în piață mai mulți bani decît poate susține oferta. Este clar că cererea a crescut într-un ritm mai rapid decît oferta, iar ecartul, așa cum explicam, s-a dus în creșteri de prețuri. Cine poate fi vinovat pentru această creștere necontrolată a cererii? Doi sînt posibilii vinovați. BNR, prin politica de expansiune monetară, sau Guvernul României, prin politica de expansiune bugetară. Să-i analizăm pe rînd, deși foarte mulți dintre cei care analizează fenomenul inflației din ultima vreme se pronunță în defavoarea Guvernului, fără o analiză. Indicatorul care surprinde caracterul restrictiv sau relaxat al politicii monetare practicate de către BNR este masa monetară în circulație. Observăm, astfel, că în anul 2017, agregatul monetar M2 și agregatul monetar M3 au crescut fiecare cu 11,6%. Cu alte cuvinte, masa monetară, în anul 2017, a crescut cu procentele amintite. Dacă vom ține cont că PIB-ul a crescut cu o cifră în jur de 7%, atunci rezultă o diferență de 4% care ne arată că politica monetară a BNR a fost una relaxată, în favoarea economiei, ușor expansivă, expansiunea sa încadrîndu-se în cifra despre care vorbește și Milton Friedman, de 4%. Caracterizăm această politică drept fiind una atentă, în acord cu tendința economică de relansare, pe ciclu economic ascendent, de după criza din anul 2008. Să vedem acum ce face Guvernul României. Acesta aduce în economie, în același an, prin îndatorare, aproape 6 miliarde de euro. Chiar dacă nu toți acești bani au intrat în consum, acesta este excesul de cerere care pune presiune pe prețuri. Putem închide analiza noastră spunînd că inflația actuală este una „guvernamentală“, dacă o putem numi așa. Este o inflație prin cerere, susținută cu bani împrumutați. Dacă vom lua în calcul și deficitele comerciale, vedem că țara se îndatorează, pune bani în piață și profiturile fug afară. Ne îndatorăm, producem inflație și-i îmbogățim pe alții. Sîntem în mijlocul unui coșmar economic. Trăim o iluzie a bunăstării pe care o vom plăti foarte scump, în condițiile în care o viitoare mare criză politică și economică planetară pare a fi cea a datoriilor publice nesustenabile.

Ce-i de făcut? BNR se află într-o imposibilitate și orice măsură clasică de scumpire a banilor nu poate duce decît la intensificarea inflației. Dacă scumpește banii, reduce oferta agregată și intensifică fenomenul. Atunci inflația prin cerere ar deveni și una prin ofertă (prin costuri). Soluția se află acolo unde sînt cauzele. Trebuie să oprim consumul prin îndatorare și să căutăm un echilibru stabil între consum și investiții, astfel încît cererea din piață să fie acoperită printr-o ofertă internă și economia să crească echilibrat și sustenabil. Pînă una-alta, pentru ca bătaia de joc impusă de populismul politic aflat acum la conducerea țării să fie completă, PSD a votat la ultimul său congres trecerea la moneda unică euro, pînă în anul 2024. Ce bine ar fi dacă economia ar asculta de partide și echilibrele economice ar putea fi realizate de către gospodine aflate în posturi guvernamentale! Tovarășii de acolo trebuie să știe că nu votul lor va aduce moneda euro, ci păstrarea unei economii sănătoase și echilibrate. Inflația este un criteriu de convergență cu moneda unică euro pe care sîntem pe cale a-l rata, tot prin votul lor. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.