Cîinele, un animal sălbatic

Un copil a fost omorît de un cîine, în mijlocul unei capitale integrate în Uniunea Europeană. În aceeaşi capitală europeană, mii de cetăţeni sînt muşcaţi anual de haite de cîini scăpaţi de sub controlul autorităţilor, ONG-urilor, oamenilor miloşi, activişti ai drepturilor animalelor. 

Rezolvarea problemei a început în stilul inimitabil autohton: autorităţile plîng de mila copilului, ziarele prezintă imagini sîngeroase, comentatorii dau vina pe bunica şi pe părinţii copilului, sînt destituiţi şefi din Poliţie şi de la Autoritatea pentru Protecţia Copilului, pentru reacţii întîrziate, iar paznicul terenului unde s-a întîmplat tragedia este amendat cu cîteva mii de lei.

În tot acest timp, ONG-urile care protejează animalele au tăcut. (Cu excepţia unuia dintre ele, care s-a gîndit să dea în judecată Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor.) Mă gîndesc că ar fi trebuit, totuşi, să aibă o părere. Că sînt cîteva întrebări care ar putea să le pună pe gînduri. Să le neliniştească.  

Spre exemplu, cîinele aparţinea unui ONG. A fost eliberat, sub semnătură, unei domnişoare care se laudă că salvează animalele. Cred că acesta ar fi fost momentul ca organizaţiile cinstite care apără drepturile animalelor să fie primele care să facă cercetări, să arate cu degetul către ilegalităţile comise de asociaţii necinstite, în cîrdăşie cu primăriile. (Mă întreb, totuşi, de ce Procuratura nu a început ancheta cu această domnişoară. În principiu, ea este stăpîna cîinelui; ca atare, cred că ar trebui să fie prima invitată să dea nişte răspunsuri sau, în orice caz, să fie invitată înaintea paznicului.) Acum ar fi fost momentul ca toţi activiştii oneşti şi miloşi cu maidanezii să aibă un punct de vedere convingător: de solidaritate cu familia victimelor, de desolidarizare de falsele ONG-uri şi falşii salvatori de patrupede, de îngrijorare cu privire la siguranţa oamenilor în cartiere şi parcuri etc.  

Ştiu, problema cîinilor fără stăpîn e una complexă şi are multe aspecte, vorba filmului. Desigur, de vină este indiferenţa celor care fac legi şi a celor care trebuie să le pună în aplicare. Revin, însă şi spun că, în acest caz cu totul special, în care un ONG fantomă şi nişte activişti iresponsabili ridică din umeri, ceilalţi confraţi ar fi trebuit să reacţioneze. La urma urmei, au şi ei de răspuns la cîteva întrebări: ce fac cu fondurile pe care le primesc? Cine le sînt angajaţii? În ce fel se simt răspunzători de nepriceperea şi iresponsabilitatea cu care iubitorii de animale vor cu orice preţ să le salveze, chiar cu preţul uciderii sau rănirii unor oameni? Şi ar mai fi ceva care ar trebui să îi pună pe gînduri: maidanezii din Bucureşti şi din ţară cu greu mai pot fi încadraţi în categoria animalelor domestice. Au căpătat – ştiu, probabil din vina oamenilor, nu zic ba – trăsături ale unor veritabile animale sălbatice: sînt agresivi, ucid, rănesc cînd le încalci teritoriul. Teritoriu care, totuşi, este al oamenilor. În ce fel s-au gîndit activiştii drepturilor animalelor să îşi schimbe proiectele de apărare a lor, date fiind noile lor caracteristici?  

Cred, pe scurt, că a venit timpul ca ONG-urile iubitoare de animale să aibă mai multe argumente pentru cauza lor. Nu-mi pot cere la nesfîrşit să revărs efluvii de iubire înspre haite scoase din minţi. 

Deocamdată, şi ONG-urile, şi Primăriile fug de răspundere ca dracul de tămîie. Şi cînd problema devine gravă, o aruncă pe umerii noştri: un referendum în care să se încaiere cetăţenii isterizaţi de indiferenţa autorităţilor şi de frica de maidanezi, cu cetăţeni care ascund patrupede în scara blocului.  

Maria Iordănescu este psiholog.