Ceapa
O simplă replică aruncată în Obor este pretextul meu de a înţelege cum funcţionează cultura cepei, adică subramurile dietei, supleţei, fitness-ului, slăbitului. Anii ’70-’80 ai secolului XX… mama nu călea ceapa decît de-o punea peste vreo fasole-icră, dar blocul meu din Şulea-Bucureşti ardea ceapă în ulei no limit – dădea gust. Aroma cepei traumatizate în ulei te tăia la lingurică şi am învăţat că gospodina ce găteşte astfel nu e gospodină. Indiferenţa faţă de ceapă – anii ’90. Sînt preferate loviturile de stat, mineriadele, banu’ în Turcia. Cred că, odată cu plecarea-revenirea căpşunarilor, dezbatem problema privind cît de graşi sîntem, cum ne dezgrăşăm, cum ne supleţim. Astfel apare în sistemul media un val împotriva cepei prăjite. Dă, brusc, dureri la bilă, loveşte în sănătate, alături de abuzul de alcool, tutun, aurolac. Aţi auzit vreo dezbatere sau o pledoarie privind ceapa? Nu! Lipseşte şi din pledoariile vegane. Ceapa, asta o pricep, dă şi miros, chiar şi necălită în ulei. Eu o degust seara, în ascuns. Dar de ceapă nu mă dezic la lumina zilei. Clar, ceapa este într-un declin de imagine. Este într-un con de umbră. Duminică dimineaţă, femeia cea mai gospodină, ştearsă, puternică mi-a dat o replică pe cînd luam un kilogram de ceapă: „Nu se mai pune ceapă, dom’le!“. Era doi lei kilogramul, ceapa de toamnă. Şi, privind cucoana ce-mi spunea aceste vorbe, m-am gîndit pe loc la istoria cepei în conştiinţa românească. Dom’le, ceapă n-ai mîncat, gura nu-ţi miroase, dar fără ea mîncarea nu face nici cît o ceapă degerată! Trebuia să-i spun doamnei din Obor atît: „Cer moderaţie, cucoană“, chiar în problema cepei. Sîntem în piaţă aici, nu pe blog-ul Oliviei Steer.
