Pare că, de ani buni, despre București doar se vorbește, dar concret nu se schimbă nimic în bine. Aglomerație, poluare, demolări sau construcții ilegale, parcuri lăsate în paragină. Care este, pînă la urmă, starea actuală a Capitalei?

Vă voi răspunde atît prin prisma arhitectului, cît și a locuitorului. E greu să vorbești despre București cît timp nu îl compari cu alte orașe sau capitale, dar cînd te întorci din altă parte, ai tendința să spui: fir-ar să fie! Cînd ești confruntat brusc cu diferențele, chiar de la intrarea în oraș, fie că vii cu trenul, cu mașina sau cu avionul, începi să ai tristeți. Dacă ar fi să rezum starea actuală a Bucureștiului aș face-o prin senzația că pierde teren. Că orașul ăsta nu mai arată a capitală. Bucureștiul dă sentimentul de stătut și de plictis în ciuda reclamelor a ceea ce se face pentru el. Un cuvînt bun pentru Bucureștiul actual este „incoerent“. Este ca un stup fără o regină care să-l organizeze, condus de un soi de fluture decorativ. Dar fluturele, spre deosebire de regină, nu are în spate roiul, e de unul singur, iar roiul zboară haotic. Vorbind despre proasta guvernare, vorbim nu doar despre aglomerări și poluare, vorbim despre pierderi inutile care fac ca Bucureștiul să nu mai aibă case mai vechi de două-trei sute de ani. A informa asupra acestor abuzuri e periculos pentru că naște păreri contra administrației, care învelește, acoperă și minte. Chestiunea asta va merge, dar nu tot timpul. În momentul de față, Bucureștiul e un oraș complexat și asta mă nemulțumește.

Există, totuși, și zone frumoase în București, chiar dacă puține…

Nu cred că există zece zone care să-i dea aerul de capitală. Bucureștiul se degradează, și se degradează iremediabil. Ce se face prost nu are caracter temporar, ci definitiv. E un lucru pe care îl vezi. O capitală înseamnă în primul rînd o poziție de reprezentare. Ar trebui să reprezinte puterea politică, economică, culturală a țării, să aibă acele atuuri cu care să poată concura cu alte capitale, iar la capitolul acesta sîntem undeva foarte jos. Un guvern care nu-și canalizează interesul pe o capitală este, în anumite direcții, perdant. Iar dacă cei care guvernează țara își neglijează vîrful de lance, înseamnă că nu își fac treaba cum trebuie.

În acest context, cît de interesați sînt factorii de decizie într-un dialog cu specialiștii?

Cît timp am fost președinte al Ordinului Arhitecților, o autoritate pe care o consider egală Primăriei, fiind o instituție de interes public, nu pot spune că a existat o comunicare reală. Ceea ce mi se pare absurd, căci aceste două instituții ar trebui să coopereze și să facă legături. Cu toate astea, Primăria a ignorat și ignoră Ordinul Arhitecților, una dintre componentele esențiale ale societății, dînd dovadă de un soi de autism instituțional. Bineînțeles, te gîndești de ce nu a existat această cooperare, pentru că nu trebuie plecat de la rele intenții. Și, analizînd situația, ne gîndim la problemele din cadrul Primăriei, și la angajați, la numărul lor, la pregătirea pe care o au – în cazul Primăriei București existînd o lipsă reală în ambele direcții. Ca număr, dimensionarea serviciilor e pur și simplu neadaptată nevoilor, la fel se întîmplă și la capitolul competență, pentru că principiile după care se ghidează recrutarea persoanelor nu au legătură cu competența, ci cu bugetarea.

Nu pot să nu mă gîndesc și la un soi de complex față de specialiștii care ar putea veni cu soluții viabile.

Cred că există acest complex. Cînd ești în situația de a guverna un organism multilateral pe care nu-l pricepi, îl simplifici pînă acolo unde tu poți, cît de cît, să-l înțelegi. Vorbesc despre cazuri clare: spui că ai de gînd să construiești un spital, ești aplaudat și crezi că ai rezolvat problema fără să poți însă explica chestiuni elementare: unde, cînd, cum – a evita aceste întrebări și analiza care stă în spatele lor printr-o afirmație bruscă, o „știre“ care ai senzația că echilibrează situația unui oraș e o dovadă că se vorbește prea mult și se face prea puțin. Simplificarea e atît de abruptă încît creează separarea între omul care guvernează și omul care e guvernat. Incompetența duce la dispreț, ca să te aperi. Asta face să te distanțezi și de ideea unui raport privind starea orașului pe care îl guvernezi.

Și ajungem, astfel, la Raportul pentru București. De ce există acest raport? Cui îi este, pînă la urmă, adresat?

Cînd am făcut acest raport, primul lucru a fost să ne adresăm Primăriei pentru un parteneriat – considerînd că lucrurile se văd mai bine din mai multe direcții. Cînd vorbim despre o problemă trebuie să o facem în ansamblu, cu corecțiile de rigoare. Raportul beneficiază de aceste păreri din exterior, chiar și de la Primărie, dar aceste puncte de vedere au fost preluate prin înțelegere tacită, de la om la om, și nu printr-un parteneriat oficial, tocmai din cauză că acest parteneriat a fost refuzat.

De ce a fost refuzat?

Probabil pentru felul cum a fost făcut primul raport, în 2016. A îngrijorat. Ca și cel de acum, Raportul pentru București are o calitate esențială, care se numește sinceritate, e bazat pe lucruri reale, deși nu este exhaustiv, încearcă să fie structurat și bazat pe realitate. Iar realitatea de obicei deranjează – cît timp infirmă anumite slogane. A participa la acest raport – în condițiile pe care le-am pus noi – înseamnă să recunoști situația reală, să recunoști că ești depășit de situație și că ai nevoie de ajutor, ceea ce a dus la delimitarea de acest raport.

Însă, dacă ți-ai pus în gînd să dezvolți un oraș, nu ai cum s-o faci după ureche. Dezvoltarea e un concept relativ și discutabil și presupune un preț a cărui justificare trebuie să ți-o asumi cu bune și cu rele. Este un preț de inflație sau nu. Trebuie pornit de la faptul că avem două milioane de locuitori: cum suportă ei dezvoltarea orașului?

Comportamentul și publicitatea actuală, cu lozinci, mai mult sau mai puțin adevărate, care se tot propagă, au un caracter efemer față de istoria orașului, dar grevează asupra unui corp viu – locuitorii în ansamblu, care suferă mai mult ca în alte orașe. Poluare, sănătate, stres, confort urban, chiar și mîndrie – sînt atribute care au o dimensiune la București, alta la Budapesta. Dacă e să comparăm capitalele, în primul capitol al raportului, „București, 10 ani de la aderare“, se vede clar, pe cifre, unde ne situăm. Vom constata că aici riscurile sînt mai mari, că oferta vieții culturale e mult mai mică comparînd teatre, muzee, că densitatea e mai mare, deci viața e mai stresantă, orașul e mai poluat. De asemenea, nici pînă azi, Bucureștiul nu are o strategie în ceea ce privește relația cu comunele limitrofe, peste care se adaugă și necazul extraordinar pe care îl prezintă toate sectoarele care sînt radiale. E ca un fel de cerc cu sectoare, iar centrul cercului e locul în care conflictele cauzate de aceste intersecții devin evidente și greu de guvernat pentru că acolo se întîlnesc cu toții și vor fiecare cîte ceva.


– Şerban Sturdza

Dar se poate schimba ceva în acest sens?

Este o întrebare legitimă, cu o soluție pe măsură. Ori facem o lege a Capitalei care să structureze toate aceste probleme, ori ne lăsăm pe legile existente, indiferent dacă în ultimii 30 de ani s-au schimbat dinamica și structura.

Dacă mai înainte aveam mahalaua – în sensul unei comunități grupate în jurul unei școli sau biserici –, aceste mahalale s-au transformat în cartiere. Cartierul e o formă structurantă care a dispărut cînd s-a trecut de la o viteză de dezvoltare mică, interbelică, la viteza uriașă din timpul comunismului – cartierul a crescut vertiginos, adoptîndu-se modelul blocului, iar locuirea colectivă a generat cartierul de dimensiuni mari, cît un oraș, precum Drumul Taberei sau Balta Albă, creîndu-se utopic o societate care, teoretic, avea un confort pe care nu-l avusese pînă atunci: apă curentă și un spațiu mai mare. Pe de altă parte însă, nu s-au mai construit școlile sau grădinițele sau spitalele necesare. Din punct de vedere social, oamenii nu s-au mai regăsit, decît, probabil, la nivel de scară de bloc. Apare, mai apoi, o dezvoltare care preia modelul capitalist, dar însușit parțial, apare compania de construcție, inițiativa privată, iar toate elementele mai înainte centralizate se descentralizează, iar bunele și relele se multiplică la infinit.

Ceaușismul de o persoană a devenit ceaușismul de mii de persoane, fiecare crezîndu-se un mic dictator și fiecare crezînd că democrația înseamnă că poate face ce dorește, fără să aibă grijă de vecinătate. În această situație, complicată pentru administrație, modalitatea de a face față e o adaptare pe moment care se face, de obicei, prin corupție. Ce nu pot rezolva legal, rezolv prin metode incorecte, prin adaptare la situație. Corupția și abaterea de la lege sînt modalități curente de a-ți rezolva treburile. Or, la nivelul salariatului, care trebuie să dea autorizații în 30 de zile, fără să aibă timp să analizeze documentația, fără să știe să facă formalitățile, vorbim despre o imposibilitate a cărei vină nu-i aparține, dar pe care e obligat să o acopere, de frică, printr-un act de corupție.

Legea e bună, dimensionarea e greșită. Nu poți să-i ceri unui salariat să fie și inginer, și arhitect-șef – apropo, Bucureștiul nu are, nici la ora actuală, un arhitect șef! Și nimeni nu vrea să recunoască că un salariat într-o primărie are de făcut o serie de lucruri care îl depășesc la capitolul competență. Vorbim și despre lipsa de transparență, dar asta și pentru că angajații, de multe ori, nici nu știu să ți răspundă la întrebări. Dacă ar fi perfect sinceră relația între arhitectul care proiectează și angajatul care dă avize, vei vedea că sînt, și unul, și altul, victime ale unui sistem care nu funcționează, pentru că la nivelul conducerii nu se recunoaște că e necesară o structură de specialiști care să guverneze un oraș.

Aici aș spune că e o mare vină a oamenilor care fac politică și care și-au dat seama că e mult mai ușor să guvernezi un oraș cu o persoană pe care o scoți în față, care afirmă diverse lucruri, dar care nu dă explicații mai departe. Însă zona de conflict se adîncește. E un lucru sesizabil de mulți, și cel mai sesizabil e după ce citești Raportul pentru București.

Ați semnalat, de altfel, în acest raport, și cîteva zone-problemă.

În ultimii ani s-a creat, din cauza acestei depărtări dintre autoritate și locuitori, o reacție a societății civile, oamenii încercînd să-și rezolve singuri ceea ce nu le rezolvă autoritatea.

Să ne aducem aminte de creșterea numărului de mașini în anii ’90 și de faptul că, neavînd parcări, „descurcăreții“ și au făcut garaje din panourile prefabricate. Au apărut astfel sute și mii de garaje construite ad-hoc, care reprezentau de fapt o nevoie reală a populației. O nevoie la care administrația nu s-a gîndit. Dacă ar fi existat un grup de urbaniști care să lucreze și să depisteze la timp, chestiunea asta ar fi fost, de mult, un semnal de alarmă. Reacția a fost să demoleze garajele ilegale și să dea amenzi, fără a rezolva însă problema parcărilor. Acest caracter punitiv și intolerant al administrației dovedește incapacitatea de a reacționa corect. Dacă nu îți înțelegi populația, pedepsești, nedînd nimic în schimb.

După tragedia de la Colectiv au fost pedepsiți cîțiva oameni. Administrația a recunoscut că asigurările la incendiu sînt catastrofic rezolvate, dar reacția a fost să închidă teatre, restaurante, cinematografe, grădini de vară – o măsură punitivă care a redus oferta culturală și de entertainment într-o capitală și așa vitregită. Dar nu a oferit și soluții, iar asta ține de incapacitatea de a reacționa corect la nevoile populației.

Așa că societatea civilă a început să și pună probleme: ce facem în cazul cutare? Dacă Primăria nu plantează copaci, hai să ne facem noi parcuri. Așa au apărut ONG-urile – vocale și competente în timp – care au început să deranjeze administrația. Au cerut transparență și măsuri concrete și punctuale în cazuri specifice, drept care administrația a început să considere ONG-ul un dușman. Arhitectul care făcea parte dintr-un ONG era etichetat drept incompatibil în meserie. Noi am fost întrebați deseori de conducerea administrației: sînteți oengiști ori arhitecți? Pe acest fundal, organizațiile au devenit și mai virulente, iar zonele pe care le-am semnalat în raport au fost dintre cele semnalate de societatea civilă.

Parcul Romniceanu este una dintre aceste zone, problemă semnalată de Asociația „În Cotroceni“. E vorba despre un proiect ilegal pe care Primăria îl făcea în acel parc, construirea unui patinoar. Era absurd, pentru că trebuia aplatizată o formă de relief, singura de acest tip din București. Parcul Romniceanu e o zonă importantă geografic pentru că face parte din cornișa Dîmbovița – vorbim, așadar, despre o zestre urbană într-o zonă de rezervație de arhitectură. Proiectul ilegal al Primăriei de a face acolo un patinoar dovedește nu doar lipsă de coerență, dar și o ticăloșie generată de incompetență. E ceva ce se poate întîmpla oriunde și oricînd – întîmplător, a fost aici. Într-adevăr, parcul are nevoie de revigorare peisagistică, dar pentru asta ai nevoie de oameni competenți care să nu distrugă zona. Din păcate, în urma scandalului provocat de Asociația „În Cotroceni“, autoritățile au trecut la represalii. Directe și cu consecințe. Au venit să controleze oamenii care semnaseră petițiile, dacă au avize pentru termopanele apartamentelor etc. Iar oamenii au dat înapoi.

Vorbind despre parcuri și despre spavțiile verzi, în raport aveți și un capitol despre… caniculă. Este și canicula din Capitală o consecință a proastei guvernări?

Este un aspect foarte important. Există o categorie de specialiști care a apărut în ultimii zece ani: arhitectul peisagist, acel om care lucrează în folosul confortului urban cu competența pe care un arhitect o are în clădiri. Și care ar fi normal să împînzească administrațiile. Cu toate astea, peisagistul este încă considerat a fi o meserie exotică în România. Cei care organizează Parcul Herăstrău sau Cișmigiul nu beneficiază de peisagiști. Iar echilibrul dintre ceea ce înseamnă verde și construcții sau amenajări este stricat. Nu poți accepta, de pildă, ca în Parcul Ioanid să se facă alei de trei metri lățime de asfalt doar pentru a da acces, o dată pe lună, mașinii de salubritate.

Un oraș de cîmpie, precum Bucureștiul, cu praf mult, are nevoie de o atenție sporită pentru zona verde, însă, sistematic, se ignoră și, mai mult, se fură din terenul public pentru alte interese. Nu poți construi, de pildă, cîrciumi enorme în parcuri pe motiv că oamenii vor terase – e un abuz care are ca efect deteriorarea totală a unor zone, precum Parcul Herăstrău.

Mai e și acea decizie stupidă: poți tăia niște pomi dacă plantezi alții, în altă parte. Dar nu e același lucru dacă tai cinci pomi pe Magheru și plantezi 30 într-o pădure. Nu se ține cont de lucruri elementare, ca de pildă: la vînturile mari, copacii rezistă în grup. Dacă ești de acord cu asemenea decizii, luate fără cap, îți înșeli, de fapt, familia. O guvernanță competentă trebuie să aibă grijă de majoritatea oamenilor. Ideea că vrei să fii occidental și modern și faptul că omul trebuie să se simtă bine în orașul său sînt două lucruri diferite în percepția și politica de guvernanță actuală. Practic, cetățeanul nu contează. Contează imaginea făcută din cuvinte.

Aș vrea să încheiem, totuși, acest interviu cu un minimum de optimism posibil. Să vorbim puțin și despre potențiale soluții. Ați menționat în raport o plintă urbană. Ce este aceasta și la ce ar folosi?

Vă voi răspunde, pe scurt, prin altă întrebare: cum să generezi viață urbană într-un oraș care practic nu are o piață de socializare? Atît Piața Victoriei, cît și Piața Romană sînt niște intersecții, nu spații destinate cu adevărat locurilor de întîlnire. Piața Romană, ca reper și importanță, e o catastrofă.

Ca să suplinești această lipsă de spațiu, ai putea să lărgești trotuarele, iar marginea formată din parterul clădirilor sau intrîndurile în magazine să o faci accesibilă, ca și cum e parte din exterior. Să ridici, de pildă, vitrina, cum e la Londra. Prin asta definești, pe scurt, plinta urbană. Dacă ar fi gîndită ca element urban de interes public, plinta urbană ar face ca trotuarele de pe Bulevardul Magheru, de exemplu, care acum este un spațiu îngust, unde nu ai loc să pui niște mese, prea zgomotos și însorit, din cauză că nu are copaci mari și mai e și ocupat de mașinile parcate aiurea, dacă ai elimina toate aceste lucruri și ai crea un concept unde oferi cetățeanului kilometri de plintă urbană, ai putea compensa, într-o oarecare măsură, lipsa pieței publice. Și ai putea să ți imaginezi un Magheru cu copaci mari, cu trotuare mai largi, cu vitrine atrăgătoare, un bulevard prietenos, un loc care să ofere astfel relaxare, nu aglomerație și nervi. Și ne mai putem imagina multe, dar fără o susținere coerentă, fără deschidere spre dialog din partea celor în măsură să le transforme în realitate, toate rămîn acolo, în imaginația noastră.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: flickr