Amabilităţi mortale
Chelnerul de la terasă e genul care te inhibă. E tare prezentabil, înalt, brunet, să bată spre 40, aşa. E înfăşurat într-un cocon de bunăvoinţă superioară, are un aer patern în modul în care se apleacă uşor ca să te ghideze în actul complicat al alegerii unui fel de mîncare. „Dacă îmi daţi voie să vă recomand“, zice, aplecîndu-se uşurel, în timp ce dă paginile meniului ca o învăţătoare răbdătoare. „Avem nişte midii… venite acum, prrroaspeteee, porţia e pentru două persoane, cu sos de…“ Tu ai venit să mănînci repede o pizza banală. El ar vrea să mănînci o găleată de scoici. Terasa e una comună, nu eşti în nici un caz într-un loc unde dai jumate de salariu mediu pe economie pe-o apă şi-o cafea.
Dar n-ai curaj să-l întrerupi. Omul vorbeşte atît de frumos şi de convingător, că orice adiere care ar putea aduce a nesupunere ar fi o insultă. Ţi-e teamă că dacă scoţi un „cîr“ ai putea primi un şervet alb peste ceafă, care să te aducă în actualitate – „Sîntem atenţi un pic, vă rog?“. „Sînt nemaipomenit de gustoase şi săţioase, cu pătrunjel proaspăt, şi merg foarte bine cu un vin alb“, îi dă înainte omul neclintit. Stai, asculţi pînă la capăt, cînd, în final, închide prezentarea şi apoi aşteaptă privindu-te cu o sprînceană ridicată franţuzeşte (nu mă întrebaţi de ce franţuzeşte şi nu englezeşte sau nemţeşte, aşa a părut a fi potrivit în context, mie mi-e frică de mor de chelnerii din Franţa). „O pizza…“, scoţi abia şoptit, cu capul între umeri şi cît se poate de umil. „Desigur“, vine, profesionist, răspunsul omului, dar în ochi parcă i-a licărit mesajul ăla – „Ce ştie ţăranul…“
Te feliciţi pentru curaj. L-ai înfruntat pe d’Artagnan ăsta al midiilor cum se cuvine, deşi puteai să comanzi pizza cu pricina ceva mai convingător. Oricum, e un mare pas înainte faţă de alte dăţi, cînd ai acceptat fără crîcnire tot ce ţi s-a propus, la fel, din nu ştiu ce soi de jenă. E un mare pas înainte faţă de dăţile în care, de pildă, ieşeai de la coafor cu o freză pe care n-ai dorit-o din capul locului şi pe care te grăbeai s-o bagi imediat sub duş. Te buşea de-a dreptul plînsul acolo, pe stradă, cînd te vedeai în vitrine cu un ciuf care părea lipit în creştet, artistic filat, cu părul scurtat cu un metru jumate tocmai pentru că n-ai avut curaj să protestezi şi să refuzi propunerile de nerefuzat făcute de doamna Cati, care poate fi zdrobitoare în siguranţa ei de hairstylistă, fostă coafeză.
Te-ai întrebat deseori cum naiba reuşeşti să te alegi cu chestii pe care nu ţi le doreşti doar pentru că vînzătorul a fost insistent sau doar pentru că ţi-a fost jenă/milă/frică de respectivul om? Ai mîncat o linguriţă de iaurt la promoţie de la doamna îmbrăcată ca-n
în faţa frigiderului cu lactate din supermarket? N-ai reuşit – ca de obicei – să fugi de ea, pentru că ţi-a apărut pe neaşteptate în faţă şi ia de refuză acum, domnule, dacă ai curaj? Ai cumpărat nişte ţigări pe care nu le fumezi de obicei pentru că domnişoara care le promova era drăguţă, insistentă şi părea că are nevoie de tine? Ţi-ai pus grilaj din ăla ca să-ţi îndrepţi dinţii deşi treaba mai putea să aştepte, dar ţi-a fost frică de dentistul care ţi-a zis că o să ţi se macine toţi dinţii în doi ani şi nici n-ai vrut să pari vreun ignorant? Ai cumpărat nurofen în loc de ibuprofen? Ţi-ai luat un răhăţel ieftin dintr-un magazin scump ca să scapi de privirea de contesă acră a vînzătoarei? Nu te-ai dat jos dintr-un taxi cînd şoferul era pe faţă mîrlan cu tine şi cu alţii din trafic? Nu te-ai dat jos din taxi cînd şoferul era clar dus cu pluta? Un smucit cu care totuşi te-ai avîntat să mergi, deşi aveaţi toate şansele să sfîrşiţi amîndoi în vreun şanţ, încununaţi tragic cu buxuşii de pe marginea drumului.
Aşa că pizza comandată în aceste condiţii neprielnice e o imensă victorie. Bravo. Meriţi să fii răsplătit. Meriţi un tricou cu tine care porţi un tricou cu tine mîncînd o felie de pizza. Poartă-l. Doar noi doi o să-i ştim înţelesul ascuns.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
