Ţăranul cu gărgăuni şi doamna cu bun-simţ

Atunci cînd compară satul cu oraşul, mulţi intelectuali o fac pentru a ridica în slăvi satul şi a vorbi despre decăderea oraşului. Satul este păstrător al tradiţiilor, acolo omul are un bun-simţ natural, care-i vine din "fibra lui sănătoasă", iar veşnicia, precum ştim, a făcut ochi în cerdacul unei case ţărăneşti, nu în altă parte. În contrast, oraşul este decăzut moral şi spiritual, o adunătură de mizerie şi de vicii. Această viziune are o lungă tradiţie la noi şi a marcat, de-a lungul istoriei, de la curente culturale (sămănătorismul, de exemplu), pînă la mişcări politice şi ideologii (cum s-a întîmplat în cazul legionarismului). De fiecare dată, a fost produsul minţilor unor intelectuali orăşeni, care îşi compensau frustrările proiectînd o lume ideală, opusă celei în care trăiau. Acum două săptămîni, l-am văzut la emisiunea lui H.-R. Patapievici de pe TVR Cultural pe Grigore Leşe, reprezentantul cel mai de seamă de astăzi al "fibrei sănătoase" rurale, al tradiţiilor noastre strămoşeşti, al cîntului nostru popular. Pe scurt, Grigore Leşe e un autentic. După ce am urmărit emisiunea în care a fost invitat, mi-a fost clar că numai autentic nu este. De altfel, aveam anumite bănuieli de dinainte, de cînd îl văzusem pe la diferite manifestări sau la propria lui emisiune, pe care-o are tot la TVR Cultural, La porţile ceriului. Mi-era destul de suspect că un tip care trăieşte la oraş poartă cu ostentaţie o pălărie ţărănească şi se străduieşte să vorbească numai în regionalisme. Apropo de vorbirea lui "ţărănească", am văzut la un moment dat în emisiunea lui o scenă de tot hazul. Grigore Leşe îi pune o întrebare - pre limba "ţărănească", desigur - unui ţăran, un fel de rapsod popular, iar acesta nu-l înţelege. (Ceva de tipul: "Bade, tu cîn’ horeşti?" "Ce să fac?" "De horit, tu cîn’ horeşti?" "Adică, ce vreţi să spuneţi?" "Cînd te apucă pe tine dorul să cînţi?" "Aaaa, păi ziceţi aşa!...") După ce l-am văzut în emisiunea Înapoi la argument, mi-a fost clar: autenticul Grigore Leşe nu e decît un personaj de operetă. În plus, un personaj de o egolatrie incredibilă. Dacă nu ştiaţi, singurul în măsură să cînte un cîntec popular (în fine, "tradiţional", după terminologia lui Leşe) este un om al satului. Dar nu orice om al satului, ci unul căruia părinţii i-au transmis acest har - aşa cum este cazul lui, care a primit de la mamă talentul (mama lui era şi ea rapsod). Pînă la urmă, demonstraţia lui te conduce la o singură concluzie: cel mai potrivit să cînte cîntecul popular este un individ care s-a născut în satul lui Grigore Leşe, din părinţii lui Grigore Leşe şi a studiat oboiul la Conservator. Adică Grigore Leşe însuşi. Şi nu, cîntul popular nu se cîntă la Ateneu (unde probabil rapsodul nostru nu a ajuns pînă acum), urcat pe scena Ateneului încetează să mai fie cîntec popular, dar poate fi cîntat în sala nu ştiu cărei filarmonici din Germania, unde Leşe a avut - spune el - un succes nebun. Văzîndu-l pe Grigore Leşe vorbind cu modestie despre el însuşi ca despre alfa şi omega ale cîntului popular, te întrebi unde mai este "proverbialul bun-simţ al ţăranului român". Desigur, el nu mai este ţăran - doar un fals ţăran - şi poate că aici avem toată explicaţia. (Sau poate că nu.) În săptămîna următoare, invitata lui H.-R. Patapievici la emisiunea Înapoi la argument a fost Annie Bentoiu, o orăşeancă get-beget, a cărei mamă a fost nu rapsod popular, ci elveţiancă. (Annie Bentoiu, soţia lui Pascal Bentoiu, este o excelentă traducătoare şi autoarea unor volume de memorii despre începuturile comunismului în România, Timpul ce ni s-a dat.) De data aceasta am putut vedea un adevărat spectacol al rafinamentului, al inteligenţei, al nobleţei. Şi al neproverbialului bun-simţ citadin.