Simptomaticul domn Prigoană
Despre Silviu Prigoană am mai scris anul trecut, de Sărbători, cînd se transformase în Moş Crăciun mutant, verde, ca să transmită la TV mesajul de sărbători al Rosal-ului, în spoturi publicitare. Între timp, energicul om de afaceri a pierdut ruşinos, cu 16,5%, la alegerile pentru Primăria Bucureştiului, iar luni şi-a dat demisia din PDL. Ce s-a întîmplat cu mutantul verde cu barbă albă, care dansa la televizor? Şi-a pierdut aplombul?
Dincolo de numeroasele caraghioslîcuri şi de business-ul mamă, de salubritate, lui Prigoană i se atribuie trei invenţii despre care am mai vorbit. DVD playerul E-Boda a fost printre primele astfel de maşinării care au inclus facilitatea de redare a fişierelor divx, altfel spus, a filmelor de 1 CD, piratate de pe Internet. Etno şi Taraf TV, un business care a însumat peste 2,6 milioane de euro în 2011, sînt o poveste antiintelectualistă, dar care atestă o mostră de curaj de business balcanic. Mai precis, o poveste care a crescut firesc, împotriva curentului prooccidental, pe apetitul bazal pentru manele şi para-manele al poporului. În fine, tot Prigoană a fost pionierul unei formule TV care a devenit cea mai în vogă în 2012: televiziunea zisă de ştiri – de fapt, de vorbe – care bate, în zilele cu mult balamuc politic, ideea clasică de televiziune comercială (asta se întîmplă, de fapt, atunci cînd Antena 3 anunţă că a depăşit PRO TV). Se ştie că prima televiziune românească de acest tip a fost Realitatea TV, fondată de Prigoană şi care a dat naştere unui întreg segment prin 2004-2005, prin apariţia N24 şi a Antenei 3. Astăzi, televiziunile româneşti de acest fel sînt în jur de zece, în funcţie de cum le socoteşti.
Sună impunător. Dar e şi respectabil? Pînă la urmă, care e contribuţia lui Silviu Prigoană la istoria mondială a televiziunii? Sau măcar la cea autohtonă? Lucrurile s-au discutat şi răsdiscutat; fiindcă vremea indignării a trecut, să spunem doar că e vorba de un gen de televiziune care îi aduce în platou pe politicieni şi îi lasă să se certe, cu un moderator proptit pe scaun ca mortu-n geam. Lista de politicieni vine de la partide, dintre care cel puţin unu guvernează şi găseşte diferite bugete prin ministere precum cel al Turismului, special inventat ca să cheltuiască bani cu ceva numit imaginea ţării. Din ecuaţia pe care am mai descris-o nu are cum lipsi un al treilea termen: publicul, care, de altfel, vine în măsură din ce în ce mai mare pe aceste posturi. Şi care – s-a convins toată lumea la prezidenţialele din 2009 – votează în funcţie de ce vede pe acele posturi.
Nu sună grozav deloc, idealist vorbind. A fost, însă, aşa ceva în intenţia lui Prigoană, la începuturi? E cunoscută mantra din acei ani a patronului Rosal, care cerea obsesiv angajaţilor – şi se lăuda prin lume cu – „un CNN românesc“. Dar, în paralel, Realitatea TV era numită „căsuţa poştală a PSD“. Sau, în termenii nu foarte eleganţi ai lui Robert Turcescu (pe blog): „Printr-o şmecherie care nici în ziua de azi nu mi-e foarte clară, Silviu Prigoană acceptase să dea Realitatea TV oamenilor lui Năstase, iar Dan Andronic era responsabil cu ridicarea audienţei foarte mici la acea vreme a «televiziunii gunoierului»“. Aşa zicea Turcescu prin 2010, cu precizarea că, în vremurile respective, Dan Andronic îi dăduse voie să facă un talk-show independent (sic) în primetime-ul Realităţii: cel care l-a impus – cu bilele.
Dar care-o fi fost „şmecheria“ din 2003, cea care încă „nu-i era clară“ lui Turcescu, şapte ani mai tîrziu? Instrumentele de monitorizare erau destul de puţine pe atunci, dar, în calitate de contemporan al celor menţionaţi, mă încumet la un pariu cu oricine vrea: la Realitatea TV a acelor ani găseaţi o cantitate imensă de primari de sector şi de oraş, desigur PSD, fiindcă aia era puterea. Silviu Prigoană avea, în paralel, afaceri de salubritate cu aceleaşi Primării de sector, la fel cum, ulterior, ca senator PDL, a avut de-a face contractual cu Primăria colegului de partid Liviu Negoiţă. Şi alte Primării, de bună seamă. Sigur, în 2009, Prigoană nu mai avea decît Etno TV şi Taraf TV, aşa încît lumea s-a putut doar mira de apariţia lui Traian Băsescu la Văru’ Săndel. Realitatea o vînduse în 2004, fiindcă – după propriile declaraţii – „îl costa prea mult“.
Bun, veţi zice, şi ce-are Prigoană din 2004 cu cel din 2012? Ce putem afla despre demisia de luni, scotocind prin biografia fondatorului Rosal, de acum opt ani? Iată: cumpărătorul din 2004, Sorin Ovidiu Vîntu, şi-a asumat cumpărătura doar vreo doi ani mai tîrziu. FNI era încă proaspăt, şi Vîntu – mult mai demonizat chiar decît azi, cînd e la puşcărie. Aşa a trecut neobservată o suprapunere calendaristică: momentul în care Prigoană renunţa la Realitatea TV era unul şi acelaşi cu zilele în care PSD-ul pierdea majoritatea Primăriilor importante la Alianţa D.A., lucru care prefigura schimbarea de putere din decembrie 2012. E vorba de Primăriile care fac contracte cu firmele de salubrizare. Singur pe baricade, Neculai Onţanu – azi dracu’ mai ştie prin ce partid, dar încă primar la acelaşi sector – continua să apară pe post, cu tot felul de acţiuni de binefacere.
Explicaţia scorului redus obţinut de Prigoană la alegerile pentru Primărie rămîne să fie găsită. S-a vorbit de „non-combat“ şi „blatul PDL cu Oprescu“, şi, probabil, e un lucru despre care nu vom mai auzi niciodată nimic. Dar, în orice caz, demisia din PDL a lui Prigoană nu e semnul oboselii sau al înfrîngerii: plin de resurse, businessman-ul-politician-saltimbanc e mult mai „meteosensibil“ decît alţii, iar plecarea lui e un simptom referitor la traiectoria, din lunile care urmează, a PDL. Prigoană-fiul, Honorius, s-a înscris zilele trecute în PNL. Prigoană-tatăl, demisionar, joacă de decenii în tabăra cîştigătoare.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
