De peste 44.000 de ori au fost citite pe HotNews.ro două articole despre înjurăturile dintre Mircea Badea şi Radu Moraru. Recorduri ale zilei. Badea l-a acuzat pe Moraru de „pupinbăsism“, Moraru l-a acuzat pe Badea că este plătit de către un „Turnător“ (trimitere directă la verdictul de colaborator al Securităţii dat de CNSAS lui Dan Voiculescu). Nu este limpede dacă cei doi îşi reproşează unul altuia partizanatul politic sau mai degrabă faptul că joacă pentru tabăra adversă. Înclin către ultima variantă, deoarece atît Radu Moraru, cît şi Mircea Badea nu au pozat niciodată în jurnalişti obiectivi şi imparţiali. Şi par a fi mîndri de asta. Inapetenţa lor pentru o deghizare de acest tip oficializează o realitate în faţa căreia, de teamă, mulţi dintre noi am închis ochii. În manualul jurnalistului de la Deutsche Welle (radio-televiziunea oficială a Germaniei), cuvîntul „obiectivitate“ este menţionat de 13 ori în primele 20 de pagini. „Scopul nostru este să fim obiectivi. Nu să dramatizăm sau să polarizam“, scriu nemţii. „Un bun intervievator îşi abordează subiectul critic, obiectiv şi rămîne fidel faptelor. Nu este treaba lui să-şi impună opiniile proprii în faţa celui intervievat.“ După ce citeşti asta, devine evident că majoritatea marilor vedete TV ale României nu fac parte din breasla jurnaliştilor, conform definiţiilor din manualul german. Dar nu Badea şi Moraru sînt cei căzuţi în păcat, ci moraliştii insuficient adaptaţi la un mediu jurnalistic în schimbare. 

Nu o cauză, ci un mit 

Să ne înţelegem: sînt educat la şcoala Deutsche Welle şi aş susţine cu pasiune cauza imparţialităţii în jurnalism. Doar că, în realitatea anului 2011, această imparţialitate nu mai este o cauză, ci un mit. În iulie, britanicii de la The Economist au publicat un articol intitulat „Foxificarea ştirilor“. Cea mai de succes televiziune de ştiri americană, din punct de vedere al profitului şi al audienţei, este Fox News, postul lui Rupert Murdoch, în care dogma republicană este recitată la ore fixe precum breviarul în vechile mănăstiri catolice. În timp ce jurnaliştii obiectivi de la CNN au din ce în ce mai puţin succes, vedetele părtinitoare plătite de Murdoch au tot mai mulţi fani. Epoca jurnalismului obiectiv a apus. Dar chiar dacă regele a murit, regatul va continua să existe. „O mulţime de jurnalişti vorbesc despre obiectivitate ca despre o adevărată religie“, se scrie în The Economist, „dar aceasta nu este altceva decît un artefact al anumitor circumstanţe istorice şi economice.“ 

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, jurnalismul practicat în Statele Unite era extrem de partizan. Principiile din manualul Deutsche Welle i-ar fi părut infantile tînărului ziarist Mark Twain (care îşi povesteşte într-un jurnal peripeţiile de ziarist). 

Dincoace de Ocean, în România regelui Carol, ziarele bucureştene publicau pe prima pagină texte precum acesta: „Unul este Partidul Conservator, cum una este ţara, una Constituţia liberală dată de acelaşi Partid Conservator, precum tot ce s-a făcut şi se va face vreodată pentru unirea neamului românesc, tot de către Partidul Conservator se va face.“ Strămoşul cu monoclu al lui Mircea Badea i-ar fi putut îndreptăţit spune lui Mihai Eminescu, autorul rîndurilor de mai sus, că este „pupincatargiu“ (Lascăr Catargiu fiind şeful conservatorilor români). 

Doar că, pe atunci, un Mitică de Bucureşti nu ajungea să publice pe prima pagină a unui ziar. Asta nu-l împiedica pe Eminescu să se jignească în public cu Nicu Xenopol (critic literar şi primul ambasador al României la Tokyo): „Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sînt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vîrsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate?“, răspundea Eminescu unei critici îndreptate împotriva sa. 

Cum şi de ce a apărut obiectivitatea 

Zîna Obiectivităţii a răsărit pe această scenă doar cînd au apărut marii furnizori de publicitate. Motivele erau cum nu se poate mai pragmatice: pentru ca mesajele publicitare să ajungă la un public cît mai larg (şi consecutiv buzunarele ziarului să se umple), jurnaliştii au fost nevoiţi să-şi îndulcească tonul pentru a se putea adresa deopotrivă liberalilor sau conservatorilor, panglicarilor sau intelectualilor. Obiectivitatea a început să aducă furnizori de publicitate satisfăcuţi, adică venituri din ce în ce mai consistente. Cu trecerea anilor, ca în miturile deconstruite de Margaret Mead, cauza reală a fost uitată, dar rezultatul s-a păstrat şi obiectivitatea a ajuns stîlp în manualele de jurnalism.

Dar influenţa Internetului, efectul crizei asupra bugetelor de publicitate şi evoluţia ştiinţelor comportamentale au schimbat regulile jocului. Astăzi, preţuit este publicul-nişă, monopolul informaţiei nu mai este deţinut de cîţiva editori puternici şi nici publicitarii nu mai au atîţia bani de risipit. „Calea de urmat“ – se scrie în articolul din The Economist – „este abandonarea ideologiei imparţialităţii şi acceptarea că jurnaliştii au opinii; să le recunoşti deschis păstrînd în acelaşi timp standardul de bază al corectitudinii şi onestităţii intelectuale; şi folosirea transparenţei, mai degrabă decît a obiectivităţii, ca fundaţie nouă pentru construirea unei relaţii de încredere cu publicul.“ Pare o blasfemie, nu? Cu siguranţă că ieri era, dar cine mai caută astăzi informaţie obiectivă la televizor e un naiv. Reflexul condiţionat s-a cimentat: apăsăm telecomanda ca să ne relaxăm şi autoconfirmăm. O mică bîrfă ne distrează, priveliştea unui prost care se dă în stambă ne relaxează, iar monologul care cristalizează vagile noastre intuiţii ne calmează. „Uite-l, dom’le, şi pe Badea, ca mine le zice, doar că mai bine!“ (e valabil şi la capătul Moraru). Aceştia sîntem noi, publicul de televiziune, şi dacă vrem informaţie, o căutăm online, iar dacă vrem emoţii, descărcăm un film bun. Şi, cum vîntul nu bate cum vrea trestia, nici publicul nu mai reacţionează aşa cum şi-ar dori manualul Deutsche Welle. 

O nouă cerinţă: transparenţa 

Dispariţia obiectivităţii în jurnalism nu va deschide automat cuşca minciunilor şi a manipulărilor sfruntate. Transparenţa despre care vorbeşte săptămînalul britanic este deja practicată în anumite zone mediatice americane: jurnaliştii acceptă să publice un fel de declaraţii de avere prin care îşi devoalează propriile interese financiare şi politice. Nu sînt mulţi cei care ştiu că Andreea Creţulescu a fost consultant PSD în ultima campanie electorală şi puţini au reţinut isprăvile lui Bogdan Chirieac. În urma unor dezbateri atente, transparenţa ar putea deveni în viitor noul stîlp al manualelor de jurnalism.

Dar pînă atunci, în această nouă lume veche a jurnalismului partizan şi combativ, profesionalismul rămîne hîrtia de turnesol a indivizilor. Pe cînd avea doar 29 de ani şi era un tînăr foarte promiţător, Nicolae Iorga polemiza caustic în paginile jurnalului L’Indépendance Roumaine: „Hotărît nu se mai poate glumi pe socoteala dlui Ionnescu-Gion, care e pe cale de a deveni un om serios, un autor prost de-a binelea, ba chiar un martir al ştiinţei pe care-l urmăreau uri implacabile. (...) O întreagă tragedie a intrigii şi a conspiraţiei s-a desfăşurat, avîndu-l pe el ca victimă. Dar, după jertfa celui nevinovat, dl Hasdeu, o glorie a ţării mele, ia pana şi luptă vitejeşte, la bătrîneţele sale, pentru onoarea ştiinţifică a victimei. O ligă de bunevoinţi şi de inteligenţe niţel veştede se organizează pentru a-l răzbuna pe dl Ionnescu-Gion.“ Contemplînd distanţa dintre pamfletele româneşti de acum un secol şi mizeriile publice citite astăzi de peste 44.000 de ori, devine limpede că nu prezenţa sau absenţa obiectivităţii este problema. Ci faptul că Mitică, şmecheraşul care scria pe vremuri rubrica „Diverse“ în Timpul condus de Eminescu, a ajuns astăzi să semneze pe prima pagină.  

N.B. Corect este să facem o diferenţiere profesională riguroasă între Radu Moraru, care are un trecut marcat de cîteva reuşite jurnalistice excepţionale, şi Mircea Badea care este doar un showman.

Vlad Mixich este jurnalist la HotNews.ro şi corespondent al Deutsche Welle în România.