Modificarea privirii
Nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă - ni se spune de cîteva mii de ani încoace, de la Heraclit citire, încît propoziţia a devenit una dintre cele mai banale ziceri profunde. La fel de banală este şi observaţia că nu numai apa e de fiecare dată alta, dar şi noi înşine. Mai mult, chiar dacă ne-am scălda în aceeaşi apă, lucrurile ar fi diferite pentru că în primul rînd noi sîntem diferiţi, odată cu trecerea timpului. După această introducere de filozofeală ieftină, e cazul să venim la oile noastre (la fel de ieftine, de altfel), adică la subiectul acestei rubrici - televiziunea. În ultimii 17 ani, televiziunea de la noi a progresat enorm; era normal să se întîmple aşa, din moment ce a pornit, la sfîrşitul anului 1989, de la un punct foarte apropiat de zero. Odată cu televiziunea însă, a evoluat şi ochiul nostru. Nu mai vedem la fel ca la începutul anilor â90, iar privirea noastră s-a modificat odată cu transformările suferite de stilistica televizuală. Prima dată cînd am conştientizat acest lucru a fost acum cîţiva ani, cînd s-a difuzat la televizor un film al lui Tarkovski (Nostalgia, parcă). Trebuie să spun că, la sfîrşitul anilor â80 şi începutul anilor â90, eram un mare fan al regizorului rus şi am văzut, la Cinematecă, toate filmele lui - unele chiar de mai multe ori. Aşa stînd lucrurile, cînd am aflat că urmează să fie dat la televizor un Tarkovski, m-am bucurat şi m-am aşteptat să-mi regăsesc entuziasmul de odinioară. N-am să mai lungesc lucrurile şi am să trec direct la deznodămînt: filmul m-a plictisit peste măsură. Mai mult - poate şi pentru că era programat la o oră destul de tîrzie - la un moment dat ţin minte că am şi adormit. Dacă în vremea lui Ceauşescu eram în stare să îndur frigul cumplit din sala de cinema pentru a mă delecta cu filmele regizorului rus, acum, chiar confortabil instalat în fotoliu, pelicula mi se părea un supliciu. Între timp, ochiul meu se schimbase, fusese obişnuit, prin intermediul televizorului, cu o altă dinamică a imaginilor. În era videoclipului generalizat (pe care-l vezi nu numai pe canalele muzicale, dar şi la reclame, ştiri sau chiar în filme), cadrele interminabile ale lui Tarkovski nu pot părea decît plictisitoare, dacă nu chiar enervante. O experienţă asemănătoare - deşi de data aceasta alta era cauza lipsei de entuziasm - am trăit zilele trecute, cînd postul B1 a difuzat filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică?. Ţin minte că l-am văzut în 1990 la cinema şi mi-a plăcut foarte mult. Pur şi simplu, nu aveam ce să-i reproşez. M-a încîntat faptul că Pintilie îmi arăta o mahala necosmetizată, aşa cum n-o mai văzusem pînă atunci în montările scenice sau în filmele făcute după scrierile lui Caragiale. O lume murdară, violentă, care se zbătea, la propriu, în noroi. Uliţele erau desfundate - aşa cum ar fi trebuit să fie în orice mahala. Bătăile nu erau simple bastonade de operetă, ci se lăsau cu sînge. Limbajul era violent şi nu ocolea înjurătura sau gestul obscen (îmi amintesc cum rîdeau satisfăcuţi toţi spectatorii din sala de cinematograf cînd auzeau sau vedeau aşa ceva). Miţa şi Didina erau două femei decăzute (semnificativă e scena cînd Miţa iese de la WC-ul din fundul curţii sau cea în care cele două se păruiesc), iar bărbaţii - nişte animale. Înainte să văd filmul lui Pintilie, nu mă gîndisem niciodată că personajele lui Caragiale ar putea să pută - căci montările de pînă atunci erau de fapt cu totul aseptice. Cele din De ce trag clopotele, Mitică? în mod sigur puţeau de-ţi mutau nasul. (Lucru normal pentru că mahalaua nu e lipsită de jeg şi de duhori...) Acum, la 17 ani de cînd l-am văzut pentru prima dată, aproape că filmul mi s-a părut o mizerie. M-a deranjat isteria generalizată, m-au zgîriat pe timpan urletele Marianei Mihuţ (Miţa Baston), m-au călcat pe nervi înjurăturile parcă subliniate cu două linii, să ne sară în ochi. Ce aş mai putea să spun? Doar că, în urmă cu 17 ani, nu mi se păreau deloc deplasate mitingurile şi urletele în plină stradă. Astăzi nu aş mai concepe aşa ceva.
