Lapsus-urile dictatorilor
De ce preiau dictatorii mai noi sintagme şi pseudoconcepte de la dictatorii şi ideologiile extreme mai vechi? Ultima gogoriţă de acest fel a răsărit în discursul de acum cîteva zile al lui Kim Jong-un, care a vorbit de victoria finală.
Termenul apare în Mein Kampf-ul lui Hitler şi nu este unul neutru, ca dovadă faptul că echivalentul german (Endsieg) e interzis pe unele forumuri de Internet în această limbă, spune Wikipedia. Victoria finală este ceea ce era pe vremuri comunismul, un soi de vis de la sfîrşitul timpurilor, rai pe Pămînt. Doar că sfîrşitul timpurilor era mai aproape pentru nazişti decît pentru comunişti, fiindcă ideologia naţional-socialistă n-a avut vremea să fie la fel de consecvent falimentară economic şi nu a înşirat atîtea eşecuri precum cea comunistă. Iar victoria finală era realizată, desigur, prin război, şi nu prin progres economico-ştiinţific, cum ar fi fost construit comunismul.
Simptomatic e faptul că termenul a fost folosit de Goebbels pînă prin martie ’45, mult dincolo de contextul în care ar fi putut fi eficient propagandistic. Ca atare, ideea se leagă de actuala situaţie din Coreea de Nord. Capacitatea noului lider comunist de a ţine în mînă regimul creat de bunicul său, Kim Il-sung, al cărui centenar l-a sărbătorit prin discursul respectiv, fusese pusă sub semnul întrebării, mai ales după ce, cu cîteva zile înainte, o supercalifragilistică rachetă nord-coreeană se făcuse bucăţi în aer, imediat după lansare. Discursul lui Kim Jong-un a fost comentat pozitiv în mediile internaţionale, ca venind din partea unui lider în stare să lege cîteva cuvinte la rînd, cu o aparenţă normală, diferită de cea a ciudatului său predecesor, Kim Jong-il, care a murit în decembrie anul trecut. Însă actualul dictator nu prea are de vînzare, pentru propriul popor, decît un vis postistoric, asemănător cu cel pe care încerca să-l conjure Goebbels în martie 1945: cîndva, după ce vom birui pericolul capitalist/evreiesc/etc., vom ajunge într-o epocă de aur. Iar la victoria finală s-a adăugat o paradă militară înfăţişînd arme bizare – un fel de rachete cu aripi V2 şi tunuri antiaeriene pe şenile, asemănătoare cu ce se folosea în Al Doilea Război Mondial, dar mai masive. Din acest punct de vedere, Coreea de Nord trăieşte într-un soi de prezent cyberpunk, al maşinăriilor care ar fi putut exista dacă nu se inventau lucruri ca motorul cu ardere internă sau fisiunea atomică, care constituie deliciul unor autori de SF.
Toate acestea conturează un context de imagine creat de regimul de la Pyongyang mai degrabă pentru propriul popor, decît pentru comunitatea internaţională. Dacă l-ar fi interesat în primul rînd aceasta, tînărul lider autoritar, şcolit prin diferite instituţii private din Elveţia, ar fi putut fi mai grijuliu în privinţa termenului victorie finală. E drept, există şi un mesaj extern, de soliditate a regimului şi consecvenţă în direcţia înarmării atomice. Dar Kim Jong-un are, la mai puţin de şase luni de la moartea predecesorului, priorităţi de politică internă. Este legatarul unui vis de aur care pentru restul lumii constituie un coşmar, cel atomic, şi trebuie să trăiască în această disonanţă cognitivă. Pentru el, victoria finală e mai puţin sau nu numai o pîrghie propagandistică, cît un tip de sublimare la persoana I, de genul celor clasice, descrise de Freud. Şi fiindcă veni vorba de Freud, dacă noţiunea analizată e, aşa cum pare, o gafă retorică, şi nu o referinţă voluntară la nazism, ea poate fi contabilizată la lapsus-uri semnificative, cele care indică o preocupare subconştientă pentru o anume problemă.
Pe raţionamentul lapsus-ului, atunci cînd dictatorii preiau sintagme din arsenalul altor dictaturi, se tem. Regimurile defuncte conţin tautologic ideea de final-dezastru, iar o referire involuntară la aşa ceva e spaima de propriul sfîrşit.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
Foto: K.L Yeo