Influenţăm poporul cu televizorul?
Dacă obişnuiţi să citiţi rubricile de media din cotidienele noastre, puteţi observa tendinţa de a scrie despre consumul de media din perspectiva interesului public, a preferinţelor acestuia sau a statutului mass-mediei în viaţa cotidiană a oamenilor. Totuşi, mesajele transmise prin intermediul acestui tip de materiale abordează o latură anume a fenomenului care, de cele mai multe ori, tinde să fie exarcerbată în direcţii alarmante. Mă refer îndeosebi la articolele ce tratează influenţa televiziunii şi efectele asupra consumatorului de mesaje media. Din capul locului trebuie precizat că de-a lungul timpului au fost elaborate diverse teorii privind influenţa televiziunii asupra oamenilor. Acestea au evoluat de la teorii ce susţin că televiziunea are efecte directe asupra publicului care este pasiv, un burete absorbant incapabil să evalueze mesaje (teoria "acului hipodermic"), pînă la modele ce au în vedere multitudinea proceselor prin care adulţii şi copiii deopotrivă interpretează şi definesc ceea ce văd la televizor; consumatori activi de mesaje media, capabili să înţeleagă şi să decodifice mesaje în funcţie de nivelul de educaţie, de cunoştinţele acumulate, de contextul social şi cultural în care trăiesc, capabili să creeze - competenţă dezvoltată şi datorită apariţiei Internetului. Influenţa nefastă şi, ca urmare, efectele negative ale mass-media asupra indivizilor şi mai ales asupra copiilor constituie şi în presa noastră centrul discursului dedicat temei influenţei mass-mediei. Acest fapt nu este caracteristic numai presei româneşti. În general, presa citează mai degrabă cercetările care aduc în prim-plan efecte, rezultate care şochează. Acest tip de studii porneşte de la ideea că influenţa înseamnă de cele mai multe ori un "efect persuasiv exercitat într-un mod neraţional, împotriva intereselor telespectatorului şi probabil împotriva publicului ca întreg". În general, concluziile semnalează efecte uniforme, catastrofale asupra publicului consumator. Prin reglementări grăbite, cenzura devine primul instrument la îndemînă pentru a opri astfel de fenomene. Televiziunea şi, în particular, "violenţa la televizor" au constituit punctul zero al acestui gen de cercetări datorită credinţei că televiziunea este mediul care exercită o influenţă considerabilă, cu cele mai puternice efecte asupra atitudinilor şi comportamentului publicului. Manipularea prin emisiunea Meteo În opinia mai multor personalităţi din mediul academic britanic, abordarea de mai sus se dovedeşte a fi foarte neproductivă, întrucît autorii studiilor folosesc explicaţii simpliste care nu reuşesc să cuprindă complexitatea fenomenului mass-media în relaţie cu cei ce o consumă. De pildă, John Corner, cunoscut cercetător şi profesor la departamentul de Studii Politice şi Comunicare al Universităţii din Liverpool, este de părere că abordarea influenţei în acest fel este mult prea "grandioasă", iar folosirea termenului de influenţă, în sensul descris mai sus, mult prea excesivă. Totuşi, el nu contestă faptul că televiziunea poate exercita diverse forme de influenţă asupra publicului. Ar fi stupid să credem altceva, ne îndeamnă Corner. Ceea ce este semnificativ însă este modul de tratare a studiului influenţei, pentru care el propune criterii mult mai largi de definire şi considerare a termenului. În jurul nostru, avem de-a face cu multe forme de influenţă, parte dintre ele deloc rele şi altele nu foarte puternice. Ideea este să nu judeci influenţa mass-mediei în termeni de "influenţă sau nu", ci să îţi pui întrebări legate de "ce fel de influenţă, cum se exercită, în ce direcţie, cît de puternic". De exemplu, Corner ne propune să ne îndreptăm atenţia către un format de televiziune care nu constituie tocmai obiectul cercetărilor influenţei şi efectelor mass-media. Deşi poate suna idiot, pentru că menirea unei astfel de emisiuni nu este tocmai persuasiunea, rubrica meteo (în esenţă un demers ştiinţific) poate fi considerată un tip de influenţă, dacă presupunem că influenţa se referă doar la "generarea de atitudini şi opinii şi la schimbările induse în acestea"; în cazul nostru, se întîmplă ca informaţiile pe care le auzim la această rubrică să aibă "efectul" de a ne schimba comportamentul ("mă îmbrac mai gros dacă se anunţă frig") ori să determine amînarea unor evenimente sau iniţierea altora ("nu mai ud grădina astăzi căci a anunţat că plouă"). Este doar un exemplu, unul dus puţin la extrem, dar care evidenţiază varietatea interpretărilor ce pot fi oferite acestui fenomen şi cheamă către prudenţă în momentul în care ne grăbim să tragem concluzii simpliste. Un alt argument împotriva efectelor directe este că publicul interpretează informaţiile şi ideile primite, în mod foarte variat. Tocmai noţiunea de varietate lucrează împotriva ideii de influenţă uniformă, cu efecte constante. Şi este normal să existe diferenţe considerabile de interpretare a mesajelor, dacă sensurile atribuite de oameni mesajelor televizate reprezintă rezultatul cunoştinţelor pe care fiecare om le dobîndeşte, al mediului în care trăiesc, al stilului de viaţă ales, al relaţiilor sociale pe care le cultivă şi aşa mai departe. "Violenţa în televiziune", reconsiderarea efectelor Bunăoară, nu toate formele de "violenţă" generează răspunsuri emoţionale negative, aşa cum termenul de "violenţă" în sine este perceput şi interpretat diferit în culturi şi societăţi distincte. Mulţi oameni găsesc conţinutul violent şocant, repugnant, alţii - excitant, antrenant, chiar distractiv. Aceste răspunsuri au loc ca urmare a ceea ce privim. Din acest punct de vedere, le-am putea numi "efecte". Totuşi, este necesar să facem diferenţierea între răspunsurile emoţionale, efectele comportamentale, cum ar fi imitaţia sau alte influenţe ideologice pe termen lung. În aceeaşi notă, posibilitatea ca reprezentarea violenţei la televizor să determine privitorii să ia măsuri împotriva ei a fost aproape ignorată în cercetare. Martin Barker, profesor de Studii de Film şi Televiziune, observa că "principalul efect al unui film de groază este să ne îngrozească, şi nu să ne determine să devenim groaznici". Prin anii â70, o serie de programe şi filme animate de televiziune din Marea Britanie, despre care se considera că promovează violenţa, au fost cenzurate. Studiile care au stat la baza acestei decizii au ignorat pur şi simplu latura morală a programelor care includea, printre altele, mesaje explicite despre respectarea legii. În ansamblu, scopul acestor programe era unul pozitiv, "binele învinge răul". Portretizarea violenţei se producea în acest context. Filme animate, precum Superman şi Batman, acum clasice ale genului, au constituit obiectul cenzurii astfel argumentate. David Buckingham, director la Centrul de Studiu al Copiilor, Tinerilor şi Mass-Media din Londra, consideră că violenţa nu poate fi tratată ca o singură categorie al cărei sens poate fi luat de-a gata, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori. El a devenit interesat de ceea ce înţeleg copiii atunci cînd se uită la televizor şi a putut observa că uneori este foarte greu să îţi dai seama ce li se pare copiilor înfricoşător sau tulburător. A remarcat, de pildă, că "violenţa factuală" (cea din cadrul ştirilor) este cea care generează anxietate mai degrabă decît cea "ficţională". S-au făcut studii care au semnalat că expunerea la conţinut violent televizat îi determină pe copii să imite şi să devină mai antisociali sau "violenţi". Urmare a cercetărilor sale, Buckingham consideră această concluzie cel puţin inadecvată. Copiii imită ceea ce văd la televizor, aşa cum imită ceea ce observă la părinţii lor, la prietenii lor, la personajele din cărţi etc. Mai mult, Guy Cumberbatch, alt cercetător care a urmărit comportamentul copiilor atunci cînd se uită la televizor, a constatat că privitorul poate învăţa de la televizor cum să realizeze diverse acte, dar ca să le pună în practică are nevoie de motivaţie. Aşadar, bariera care ne opreşte să comitem acte de violenţă este mai degrabă motivaţională decît bazată pe cunoştinţele pe care le putem obţine şi prin intermediul televizorului. Cercetătorii amintiţi mai sus nu încearcă să afirme că televiziunea nu influenţează. Tot ce fac este să atragă atenţia asupra faptului că efectele mass-mediei nu trebuie evaluate în termeni de "cauză şi efect", ca şi cînd oamenii ar răspunde identic la acelaşi tip de mesaj. Lucrurile sînt mult mai nuanţate. Relaţia noastră cu mass-media este mult mai bogată. Implică filtre de gîndire şi contribuţia unor factori sociali la receptarea mesajelor. În acest context, este dificil să demonstrezi că între mesajele media şi comportamentul oamenilor există o legătură cauzală asemeni celei dintre o simplă apăsare pe telecomandă şi schimbarea canalului TV.
