Divorţ în lumea presei
Redacţia Gândul s-a despărţit, recent, de unul dintre membrii fondatori. A fost, din cîte am citit, un divorţ amiabil, dar dureros pentru cei care îl cunoşteau pe Bogdan Chirieac doar ca om de presă şi co-fondator al ziarului. Cealaltă faţă a sa - aceea de om de afaceri care a cîştigat milioane de euro din afaceri cu statul - a fost dezvăluită în urmă cu cîteva săptămîni într-un articol din Evenimentul zilei în urma căruia a şi demisionat. În articol se povestea că în ultimii doi ani, firma la care Chirieac a fost asociat ar fi avut opt contracte cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, în valoare de 24 de milioane de euro. Cinci dintre aceste contracte ar fi fost obţinute în urma consultării unei singure oferte. Deşi iniţial i-a acordat sprijinul, susţinînd că jurnalistul nu s-ar afla în conflict de interese, Cristian Tudor Popescu a admis, pînă la urmă, că Bogdan Chirieac a comis un act cel puţin imoral. Schimbarea de atitudine s-a produs în momentul în care a aflat că jurnalistul a scris un articol în care lăuda, subtil, serviciile firmei la care era acţionar şi critica produsele concurenţei. Divorţul neaşteptat de la Gândul a stîrnit nenumărate reacţii în presă. Nu numai celebritatea lui Bogdan Chirieac a stimulat neliniştile nocturne ale producătorilor de talk-show-uri, ci şi motivele acestei despărţiri. Nepotrivire de caracter? Care e problema dacă eşti, simultan, jurnalist şi bogat? - se întreba, într-un editorial, Sorin Roşca Stănescu. Care e problema, pînă la urmă, să faci afaceri cu statul? Ceea ce nu a explicat directorul de la Ziua în acel articol extrem de virulent, intitulat "Cretinii", este exact miza chestiunii: anume, incompatibilitatea morală între statutul de jurnalist şi cel de prezumtiv beneficiar al unei afaceri cîştigate (sau consolidate) în urma publicării unui articol. Bogdan Chirieac nu a fost "arătat cu degetul şi sacrificat ritual în piaţa publică pentru îngrozitoarea vină de a fi făcut bani", aşa cum sugerează Sorin Roşca Stănescu. Nu. El a ieşit din lumea presei (sau măcar din redacţia Gândul) pentru vina - de neiertat, pentru un jurnalist atît de reputat - de a fi confundat ziarul cu un material promoţional pentru propriile afaceri. El putea să aprobe sau să respingă ceea ce convenea sau nu ziarului, dar şi companiei la care era acţionar. Nu dubla calitate este problema în sine, ci amestecul toxic al activităţilor. Lipsa unor reglementări ale profesiei de jurnalist îl poate disculpa de această vină. În Franţa, de exemplu, asemenea confuzii nu mai există. Cel puţin în teorie. Limitele profesiei sînt stabilite printr-o lege datînd din 1935 (amendată în 1974). Breasla a stabilit, de multă vreme, nu numai coduri de conduită, nu numai reguli de bună practică, nu doar forme deontologice şi juridice de încadrare a relaţiei dintre jurnalişti şi ceilalţi actori sociali, ci şi însăşi definiţia jurnalistului: jurnalist este cel care îşi dobîndeşte cea mai mare parte a veniturilor din activităţi jurnalistice. E o definiţie poate incompletă, dar e utilă şi funcţională, cel puţin în societatea care a produs-o. În România, a patra putere din stat, cum mai este numită presa, nu şi-a găsit încă reglajele care să o facă independentă şi credibilă. Nu-i de mirare: presa se plînge mereu că nici celelalte trei puteri - legislativă, executivă şi judecătorească - nu ar fi independente.
