Casa doctorului Istrati

Cine trece pe strada George Enescu nu mai poate găsi la nr. 13 decît scheletul de cărămidă al faţadei unei case neoclasice, pe care o vedeam întreagă pînă la începutul anului trecut. Atunci a fost distrus de un incendiu restaurantul, aproximativ spaniol şi scump, care ocupase cîtva timp acea clădire de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, căreia-i stricase aspectul doar printr-o tencuială colorată şi prin umbreluţele de lîngă mesele întinse în toată curtea. Aţi băgat de seamă cît de dese sînt, de la o vreme, incendiile în Bucureşti? Ce dracu’ fac pompierii? Acum, printre maldăre de lemnărie sfărîmată şi grămezi de cărămizi vechi, e un maidan pe care a rămas doar peretele singur ca un decor de teatru, cu cîte două arcade de fiecare parte a intrării, iar în spate este groapa scobită pînă la temelie, cu treptele care altădată coborau în pivniţă. Vulgarele anexe din fundul curţii erau noi, sau fără vîrstă, şi sînt încă locuite. Terenul, pătrunzînd adînc spre Piaţa Amzei, între alt restaurant şi o casă înaltă, impunătoare, aşteaptă să fie curăţat pentru a se ridica acolo o construcţie mai rentabilă. Ce fusese aici odinioară n-a interesat pe nimeni, deşi cred că lipsa de pe lista monumentelor istorice era încă una din greşelile numeroase din cauza cărora acest document oficial este provizoriu. Planurile cadastrale întocmite de Institutul geografic al armatei în anii 1895 şi 1911 ne dau lămuriri neaşteptate. Aici începea Uliţa Herăstrăului, pe care o cunoaştem ca Dorobanţi. Tronsonul care leagă Calea Victoriei de piaţeta cu statuia lui Lahovary s-a numit întîi Biserica Albă, avînd la colţul cu Podul Mogoşoaiei ctitoria popii Dîrvaş din veacul al XVIII-lea, şi a primit numele de Alexandru Lahovary după moartea omului politic conservator (1897), care locuise chiar în capătul străzii, adresa din 1885 fiind Calea Dorobanţilor, 5. A purtat mai tîrziu un nume sovietic, pe care l-am uitat, a devenit apoi "strada Cosmonauţilor" şi, recent, George Enescu. Ce spun planurile? Casa pe lîngă care o alee se strecoară printre blocuri către Piaţa Amzei era a doctorului Buicliu. Locatarii de astăzi, cei mai bătrîni, ţin minte că fusese a unui "doctor de la Palat", dar, intrînd înăuntru, am văzut iniţialele C.M. în mozaicul pardoselii, deci ar fi Manicatide, medicul personal al reginei Maria, care a preluat probabil succesiunea unui coleg mai vîrstnic. Identificarea ruinei de alături nu mai e o problemă: acolo a fost casa doctorului Istrati. Aşadar, nimeni altul decît Constantin Istrati (1850-1918), profesorul de chimie organică la Facultatea de Medicină, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de chimie, descoperitorul unei clase de coloranţi fără azot, fondatorul Societăţii Române de Ştiinţe şi al Asociaţiei Române pentru Înaintarea şi Răspîndirea Ştiinţelor. La alegerea sa ca membru titular al Academiei, în 1899, Istrati declara cu mîndrie: "23 de ani de muncă din trecutul meu stau dovadă faţă cu viitorul că, pe cît Dumnezeu m-a înzestrat, am făcut totul pentru a fi util ţării mele şi ştiinţei". Încrederea în viitor a acelei generaţii care deschidea drumuri n-a fost îndreptăţită. Alegerea ca preşedinte al Academiei, de trei ori succesiv, din 1911 pînă la 1916, dovedeşte că cel puţin contemporanii săi îi arătau respectul cuvenit. A fost şi comisarul expoziţiei jubiliare din 1906. Interesul său pentru arheologie s-a manifestat prin alcătuirea unei colecţii pe care a donat-o Muzeului Naţional. Pentru oameni ca el, mulţumirea de a-şi fi făcut datoria era îndestulătoare. După ce a închis el ochii, societatea românească a fost ruptă în bucăţi de confruntarea politică, apoi adaptarea ei la condiţiile regimului din care încercăm abia astăzi să ieşim a şters memoria oamenilor şi a locurilor. Între noi şi trecut legătura e din ce în ce mai subţire sau mai falsă, fiindcă discursurile de aniversări, în formalitatea lor seacă, nu se mai sprijină pe o amintire adevărată. Mărturiile de felul casei care a dispărut ar fi fost mai grăitoare decît această retorică de calendar. Tradiţia de care sîntem despărţiţi nu mai poate supravieţui fără reperele vizibile pe care le păstrează încă Oraşul.