De cîtăva vreme afişele antitabac de pe pachetul meu de ţigări s-au radicalizat. Nu mai au un text prevenitor şi o imagine aluzivă referitoare la riscurile de cancer, ten livid, probleme de sarcină, circulaţie, moarte şi altele. S-a trecut la tehnici hard, la încercarea de a te îngrozi/îngreţoşa/teroriza. Pe pachet se răsfaţă imagini sîngeroase, cărnuri despicate, excrescente, necrozate: plămîni vineţii puşi la vedere de lame medicale, degete pe jumătate mîncate, dantură ciuruită, pozată dinăuntrul gurii ca o microcosmică explozie, gîturi spintecate, expunînd tumori spectaculoase. Nu mai e un avertisment care te lasă să alegi. Sînt ameninţări dure, teribile pedepse, chinuri rezervate celor care nu se supun trend-ului purificator. Ţi se arată un fel de iad în care îţi va arde în curînd, ce i drept, nu sufletul, ci corpul. Pe pachet ţi se oferă însă şi salvarea, dacă eşti dispus să te căieşti: „Tel Verde STOP FUMAT“, urmat de un număr de telefon.
Propaganda antitabac a căpătat stil de război sfînt laic. Fumătorii trebuie convertiţi ori sînt expulzaţi – ca fumători – din locurile publice (deocamdată închise). Să stea afară pe ger şi pe caniculă, sub ochii acuzatori ai trecătorilor! În aeroporturi au la dispoziţie, în cel mai bun caz, mici cutii de sticlă, sînt „expuşi în vitrine“ unde aerul e supraîmbîcsit de viciul lor. Aşa le trebuie. Aşa e hotărît prin lege.
E foarte bine, evident, să cunoaştem riscurile fumatului. Dar e caraghios să faci din el ţinta unei virulente eradicări, să-l tratezi ca pe unul dintre duşmanii fatali ai societăţii. Mi se pare firesc, civilizat să existe în locurile publice spaţii speciale – şi decente – pentru fumători, aşa încît să nu altereze aerul convieţuitorilor lor. Însă din legislaţia europeană, deja dură în domeniu, legea românească a ales varianta cea mai tare. Ordine şi disciplină! Tabacul nu e abuz în serviciu, ca să-i pui prag de nocivitate. E viciu abominabil. Afară din societate cu fumătorii!
Dacă dreptul societăţii – nu al indivizilor – la sănătate e absolut, dacă el impune măsuri „totale“, ideologic susţinute, atunci ar fi cazul să se interzică, printre altele, şi consumul de alcool în cîrciumi, şi circulaţia maşinilor pe stradă (cu dreptul, totuşi, de a fi ţinute acasă).
Ideologia antiliberală progresistă, pe val în Occident, face din fumător nu doar un exclus, ci un „păcătos“ civil. Face din nefumător – cu voia ori fără voia lui – modelul unic de cetăţean, exponentul societăţii sănătoase, pure, uniforme, pe cale de a fi „implementată“. Drepturile unuia nu mai sînt negociate /limitate de drepturile celuilalt. Pluralitatea opţiunilor, a libertăţilor individuale e evacuată. Ideologii antiliberali proclamă agresiv că un singur tip de comportament e valabil, sănătos, moral. Cel pe care ei îl definesc şi îl promovează. Cel pe care, determinat de propaganda lor, statul îl impune prin lege. În fond, ei impun pe piaţa publică un „absolut“ socio-cultural. Unul foarte suspect – ca „absolut“ – de vreme ce mentalitatea şi comportamentele se schimbă. Şi mai suspect dat fiind că e uşor de obţinut prin interdicţie. În sfîrşit, suspect de vreme ce pretinde să asigure sănătatea colectivului. În „Duşmanii libertăţii“ (Evenimentul zilei, 5 februarie 2009), Horia Roman Patapievici califica pe drept cuvînt această ideologie (de succes) drept „o formă de milenarism secular“.
Dar, în fond, propaganda antitabac nu e decît un caz particular (şi întrucîtva ridicol) de producţie a unui „absolut“ de nivel socio-cultural, fără transcendenţă. Secularizarea a putut îndepărta din mentalitatea şi structura publică a societăţilor occidentale reperul divin. Dar n-a putut extirpa din structura umanului setea de transcendent. În schimb, a marginalizat instituţiile, cultura, memoria, tematica absolutului religios. A lipsit omul tîrziu modern de familiaritatea cu acest Suprem, de experienţă în ce priveşte calitatea Lui. Şi făcînd aşa, a dat cîmp liber pentru succesul unor pseudo-absoluturi, pentru tot soiul de surogate cu înfăţişări promiţătoare. Cel mai crunt fiind totalitarismul, care pentru a-şi realiza promisul eschaton în istorie a făcut milioane de victime şi a schimonosit umanul. Există însă şi pseudo-absoluturi mai blînde, mai insinuante.
Un exemplu: pînă tîrziu în secolul XX, psihanaliza a avut, pentru marele public, un prestigiu cvasi-religios, de tehnică a vindecării sufletului. Nu era privită doar în calitatea ei legitimă de tratament medical. Era socotită o metodă de „salvare“ laică. Or, în măsura în care sufletul se înrădăcinează în ceva mai înalt decît el, în măsura în care setea de transcendent e în el de neextirpat, chiar dacă e adormită ori deviată, psihanaliza intră într-o fundătură. James Hillman (1926-2011), psiholog american cu nuanţări faţă de linia lui C.G. Jung, observa, într-o conferinţă la cercul Eranos, Gîndirea inimii (1981), că psihanaliza determină o confesiune trunchiată, ce poate fi periculoasă în incompletitudinea ei. Stîrneşte dispoziţia religioasă a mărturisirii, dar nu are cui să transfere rezultatul obţinut. Individul e a doua oară împovărat cu propriile carenţe. Nu există aici un absolut veritabil care să îl absolve de povara lui.
Cum e tratat „păcatul secular“ spre deosebire de păcatul religios? În cazul fumatului, de pildă, individul are două posibilităţi: ori renunţă complet (sub presiunea ideologiei progresiste, autoinstituite în morală), ori rămîne un fumător „privat“, supunîndu-se legii. Libertatea cotidiană i-a fost în ambele cazuri ciuntită. A fost „rezolvat“ împotriva voii sale de către ideologie sau justiţie. Şi asta în beneficiul unei instanţe colective.
Păcatul religios e tratat puţin altfel: cu mai mult realism, cu respect pentru libertatea omului. Nici instituţiile, nici oamenii religioşi nu-şi închipuie că perfecţiunea poate fi dobîndită în această lume. Ceea ce poate fi dobîndit aici e efortul îmbunătăţirii de sine, asistat de Absolutul care te cheamă, dar nu te violentează. Un efort mereu reluat, susţinut de iertare, sprijinit de speranţă şi de gustul Absolutului care te atrage spre sine.
a) Am vorbit despre interdicţia fumatului în spaţiul public doar ca exemplu de mic fenomen al unei religii seculare, iar nu cu intenţie personal polemică. Cum sînt pensionară şi nu prea merg la restaurant ori cafenea, legea nu mă deranjează cine ştie ce.
b) Dacă directivele antitabac ale UE sînt criticabile în excesele lor, e de la sine înţeles, în schimb, că principiile şi structura UE rămîn cel mai bun mediu socio-politic şi cultural în care putem trăi. Şi asta tocmai fiindcă ea apără statul de drept, fiindcă păstrează democraţia ca formă de guvernare mereu amendabilă, iar nu de o închipuită perfecţiune. Fiindcă aici e posibilă dezbaterea critică, pluralitatea vocilor, nuanţarea legilor, iniţiativa cetăţeanului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikimedia commons