De cîtăva vreme afiÅŸele antitabac de pe pachetul meu de Å£igări s-au radicalizat. Nu mai au un text prevenitor ÅŸi o imagine aluzivă referitoare la riscurile de cancer, ten livid, probleme de sarcină, circulaÅ£ie, moarte ÅŸi altele. S-a trecut la tehnici hard, la încercarea de a te îngrozi/îngreÅ£oÅŸa/teroriza. Pe pachet se răsfaţă imagini sîngeroase, cărnuri despicate, excrescente, necrozate: plămîni vineÅ£ii puÅŸi la vedere de lame medicale, degete pe jumătate mîncate, dantură ciuruită, pozată dinăuntrul gurii ca o microcosmică explozie, gîturi spintecate, expunînd tumori spectaculoase. Nu mai e un avertisment care te lasă să alegi. Sînt ameninţări dure, teribile pedepse, chinuri rezervate celor care nu se supun trend-ului purificator. Å¢i se arată un fel de iad în care îÅ£i va arde în curînd, ce i drept, nu sufletul, ci corpul. Pe pachet Å£i se oferă însă ÅŸi salvarea, dacă eÅŸti dispus să te căieÅŸti: „Tel Verde STOP FUMAT“, urmat de un număr de telefon.
Propaganda antitabac a căpătat stil de război sfînt laic. Fumătorii trebuie convertiÅ£i ori sînt expulzaÅ£i – ca fumători – din locurile publice (deocamdată închise). Să stea afară pe ger ÅŸi pe caniculă, sub ochii acuzatori ai trecătorilor! În aeroporturi au la dispoziÅ£ie, în cel mai bun caz, mici cutii de sticlă, sînt „expuÅŸi în vitrine“ unde aerul e supraîmbîcsit de viciul lor. AÅŸa le trebuie. AÅŸa e hotărît prin lege.
E foarte bine, evident, să cunoaÅŸtem riscurile fumatului. Dar e caraghios să faci din el Å£inta unei virulente eradicări, să-l tratezi ca pe unul dintre duÅŸmanii fatali ai societăţii. Mi se pare firesc, civilizat să existe în locurile publice spaÅ£ii speciale – ÅŸi decente – pentru fumători, aÅŸa încît să nu altereze aerul convieÅ£uitorilor lor. Însă din legislaÅ£ia europeană, deja dură în domeniu, legea românească a ales varianta cea mai tare. Ordine ÅŸi disciplină! Tabacul nu e abuz în serviciu, ca să-i pui prag de nocivitate. E viciu abominabil. Afară din societate cu fumătorii!
Dacă dreptul societăţii – nu al indivizilor – la sănătate e absolut, dacă el impune măsuri „totale“, ideologic susÅ£inute, atunci ar fi cazul să se interzică, printre altele, ÅŸi consumul de alcool în cîrciumi, ÅŸi circulaÅ£ia maÅŸinilor pe stradă (cu dreptul, totuÅŸi, de a fi Å£inute acasă).
Ideologia antiliberală progresistă, pe val în Occident, face din fumător nu doar un exclus, ci un „păcătos“ civil. Face din nefumător – cu voia ori fără voia lui – modelul unic de cetăţean, exponentul societăţii sănătoase, pure, uniforme, pe cale de a fi „implementată“. Drepturile unuia nu mai sînt negociate /limitate de drepturile celuilalt. Pluralitatea opÅ£iunilor, a libertăţilor individuale e evacuată. Ideologii antiliberali proclamă agresiv că un singur tip de comportament e valabil, sănătos, moral. Cel pe care ei îl definesc ÅŸi îl promovează. Cel pe care, determinat de propaganda lor, statul îl impune prin lege. În fond, ei impun pe piaÅ£a publică un „absolut“ socio-cultural. Unul foarte suspect – ca „absolut“ – de vreme ce mentalitatea ÅŸi comportamentele se schimbă. Åži mai suspect dat fiind că e uÅŸor de obÅ£inut prin interdicÅ£ie. În sfîrÅŸit, suspect de vreme ce pretinde să asigure sănătatea colectivului. În „DuÅŸmanii libertăţii“ (Evenimentul zilei, 5 februarie 2009), Horia Roman Patapievici califica pe drept cuvînt această ideologie (de succes) drept „o formă de milenarism secular“.
Dar, în fond, propaganda antitabac nu e decît un caz particular (ÅŸi întrucîtva ridicol) de producÅ£ie a unui „absolut“ de nivel socio-cultural, fără transcendenţă. Secularizarea a putut îndepărta din mentalitatea ÅŸi structura publică a societăţilor occidentale reperul divin. Dar n-a putut extirpa din structura umanului setea de transcendent. În schimb, a marginalizat instituÅ£iile, cultura, memoria, tematica absolutului religios. A lipsit omul tîrziu modern de familiaritatea cu acest Suprem, de experienţă în ce priveÅŸte calitatea Lui. Åži făcînd aÅŸa, a dat cîmp liber pentru succesul unor pseudo-absoluturi, pentru tot soiul de surogate cu înfăţişări promiţătoare. Cel mai crunt fiind totalitarismul, care pentru a-ÅŸi realiza promisul eschaton în istorie a făcut milioane de victime ÅŸi a schimonosit umanul. Există însă ÅŸi pseudo-absoluturi mai blînde, mai insinuante.
Un exemplu: pînă tîrziu în secolul XX, psihanaliza a avut, pentru marele public, un prestigiu cvasi-religios, de tehnică a vindecării sufletului. Nu era privită doar în calitatea ei legitimă de tratament medical. Era socotită o metodă de „salvare“ laică. Or, în măsura în care sufletul se înrădăcinează în ceva mai înalt decît el, în măsura în care setea de transcendent e în el de neextirpat, chiar dacă e adormită ori deviată, psihanaliza intră într-o fundătură. James Hillman (1926-2011), psiholog american cu nuanţări faţă de linia lui C.G. Jung, observa, într-o conferinţă la cercul Eranos, Gîndirea inimii (1981), că psihanaliza determină o confesiune trunchiată, ce poate fi periculoasă în incompletitudinea ei. StîrneÅŸte dispoziÅ£ia religioasă a mărturisirii, dar nu are cui să transfere rezultatul obÅ£inut. Individul e a doua oară împovărat cu propriile carenÅ£e. Nu există aici un absolut veritabil care să îl absolve de povara lui.
Cum e tratat „păcatul secular“ spre deosebire de păcatul religios? În cazul fumatului, de pildă, individul are două posibilităţi: ori renunţă complet (sub presiunea ideologiei progresiste, autoinstituite în morală), ori rămîne un fumător „privat“, supunîndu-se legii. Libertatea cotidiană i-a fost în ambele cazuri ciuntită. A fost „rezolvat“ împotriva voii sale de către ideologie sau justiÅ£ie. Åži asta în beneficiul unei instanÅ£e colective.
Păcatul religios e tratat puÅ£in altfel: cu mai mult realism, cu respect pentru libertatea omului. Nici instituÅ£iile, nici oamenii religioÅŸi nu-ÅŸi închipuie că perfecÅ£iunea poate fi dobîndită în această lume. Ceea ce poate fi dobîndit aici e efortul îmbunătăţirii de sine, asistat de Absolutul care te cheamă, dar nu te violentează. Un efort mereu reluat, susÅ£inut de iertare, sprijinit de speranţă ÅŸi de gustul Absolutului care te atrage spre sine.
a) Am vorbit despre interdicÅ£ia fumatului în spaÅ£iul public doar ca exemplu de mic fenomen al unei religii seculare, iar nu cu intenÅ£ie personal polemică. Cum sînt pensionară ÅŸi nu prea merg la restaurant ori cafenea, legea nu mă deranjează cine ÅŸtie ce.
b) Dacă directivele antitabac ale UE sînt criticabile în excesele lor, e de la sine înÅ£eles, în schimb, că principiile ÅŸi structura UE rămîn cel mai bun mediu socio-politic ÅŸi cultural în care putem trăi. Åži asta tocmai fiindcă ea apără statul de drept, fiindcă păstrează democraÅ£ia ca formă de guvernare mereu amendabilă, iar nu de o închipuită perfecÅ£iune. Fiindcă aici e posibilă dezbaterea critică, pluralitatea vocilor, nuanÅ£area legilor, iniÅ£iativa cetăţeanului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul PăltiniÅŸ. Cercuri de studiu ÅŸi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikimedia commons