Ce schimbare faţă de acum cîţiva ani în situaţia europeană a religiei! La începutul noului secol (şi mileniu), religia părea că acceptase să se „privatizeze“. Avea o prezenţă moale, discretă, polimorfă, adesea modelată după gustul reţetelor individuale. În societatea mare, glasul ei era firav, delicat. Secularizarea, corectitudinea politică, uitarea păreau să-i vină în curînd de hac. Cel puţin după analiştii fenomenelor sociale, care constatau că ea devenise preponderent treaba insului sau a comunităţii mici de cult. Că era căutată pentru confortul psihic şi moral pe care îl oferea, ca un căuş cald asigurat de un transcendent binevoitor, chiar dacă adesea vag. Blîndă, domestică, introvertită, religia invoca Alteritatea mai ales pentru a-i folosi prestigiul în buna aşezare a vieţii de aici. „Recentrarea pe lume şi om“, adaptarea divinului la nevoile umanului, o cheie de succes în „realizarea personală“: iată care erau principalele atuuri ale religiei în Occidentul tîrziu modern. În 2000, o anchetă asupra pluralismului moral şi religios în Europa a trebuit să renunţe la întrebarea privind noţiunea creştină de mîntuire. O treime din cei chestionaţi n-au înţeles despre ce era vorba.

De cîţiva ani, chipul social al religiei s-a schimbat în mod dramatic. Ea a dat buzna în spaţiul public. Dă teribile bătăi de cap decidenţilor europeni. Nu se mai lasă asimilată unor convingeri private, nici catalogată printre tăcute şi trecute valori culturale. Pune faţă în faţă mari religii ale lumii, fiecare cu bagajul ei de doctrină, de traseu istoric, de imagine a societăţii. Religia are tonuri tari, sonore, răscolitoare pentru mentalitatea lumii occidentale. Tonuri grave, precum tema persecuţiilor şi a refugiaţilor din motive religioase. Tonuri îngrijorătoare, ca problema grupurilor neinserate în disciplina civică a ţării-gazdă: comunităţile turce din Germania, permeabile la ideologia dictatorial-islamistă a lui Erdogan, coloanele greu administrabile de migranţi, milioanele de musulmani din periferiile franceze (François Fillon, candidat la preşedinţia Franţei, vorbea chiar mai larg despre necesitatea „unui control administrativ strict privind cultul islamic atîta vreme cît ancorarea lui în Republică nu se va fi încheiat“). Mai teribil, religia are tonuri de violenţă criminală, împroşcate de grupările extremismului islamist şi de dictaturi din Orientul Mijlociu, ceea ce dă apă la moară temei conflictului între civilizaţii, ortodoxiei oficiale din Rusia lui Putin, tentaţiilor europene către izolaţionism.

Dar izbucnirea religiei în spaţiul public are / poate avea şi tonuri promiţătore. Datorită crizei, vocile responsabililor religioşi capătă relief, audienţă în-tr un cerc mai larg decît cel al comunităţii credincioase. François Fillon s-a adresat, de pildă, episcopilor Franţei, cei care, în octombrie 2016, publicaseră un „Strigăt de alarmă“ privind fracturile societăţii franceze. Ei pledau pentru necesitatea de a regîndi laicitatea, de a produce o „laicitate ospitalieră“ unde religia / religiile să fie ascultate, unde ele să participe la dezbaterea problemelor de societate. Capătă de asemenea un spor de mediatizare colocviile între creştini, evrei şi reprezentanţi ai islamului participant la democraţie. Se cercetează acolo ceea ce face concordanţa religiilor, se aminteşte datoria credinţelor de a se degreva de construcţiile ideologice care le sufocă spiritul, se testează acolo beneficiul întîlnirii dialogale a religiilor.

Pe urmă, într-un Occident care caută să-şi afirme mai apăsat identitatea, creştinismul revine în atenţia societăţii drept filon formativ al Europei. Apare astfel posibilitatea ca el să fie cercetat, cunoscut, interpretat mai cu atenţie şi cu sîrg. E de sperat ca grija identitară să nu adumbrească seva lui de universalitate. E de aşteptat ca nu lecturile integriste, închise să predomine, ci cele sensibile la ecumenismul Duhului.

În sfîrşit, izbucnirea religiei în spaţiul public arată ce important este ca societatea mare să recupereze cultura religioasă. În confruntarea cu islamul, se simte astăzi lipsa instrumentului cu care Occidentul să se raporteze la nordul realului, la transcendenţa Lui mobilizatoare, în care toate religiile îşi au raţiunea de a fi. Pe de altă parte, islamismul agresiv este şi el tot produsul unei inculturi religioase. Ea e cea care schimonoseşte aşa de uşor credinţa în fanatism, în scenariu totalitar, criminal. Ea e cea care dă divinului statutul brut de dictator. Prima ignoranţă, pentru care credinţa a ajuns doar convingere individuală ori de grup restrîns, e de tip flasc. A doua e de tip îngheţat. Dar ambele mundanizează religia, ambele restrîng statura omului la măsura unei lumi închise. Recuperarea culturii creştine, a culturii religioase în genere poate fi dificilă, problematică, dar poate da o nouă respiraţie Europei. Conjunctural vorbind, recuperarea e cerută de conflictul cu islamismul agresiv. Dar, în mod „absolut“, ea e cerută de statutul omului, fiinţă definită prin capacitatea de a creşte, de a se depăşi, deschisă spre un altul. Fără o cultură spirituală vie, îndrăzneaţă, creatoare, credinţa însăşi riscă să devină conformistă, lipsită de gust pentru transcendent, fără detentă verticală. Omul riscă să-şi caute sensul într-o lume plată, sub „un cer potrivit cu părerile lui“.

Un cer întrucîtva – doar întrucîtva – asemănător a descris Swedenborg în debutul viziunilor sale din cartea Despre înţelepciunea iubirii conjugale. O sumă de înţelepţi adunaţi din toate colţurile pămîntului sînt poftiţi de un înger să arate cum îşi închipuie ei starea de fericire angelică. Unii cred că ea constă în posibilitatea de a obţine o ştiinţă desăvîrşită, prin discuţii şi sfaturi fără limită de timp. Alţii optează pentru neîncetate celebrări ale divinului în compania patriarhilor. Altă ceată vorbeşte despre grădina Paradisului şi frumuseţile ei. Pe scurt, toţi îşi închipuie starea transmundană potrivit unei forme date, gata făcute, familiare. Insensibili faţă de exaltanta ruptură de nivel la care sînt îndemnaţi, ei o modelează prin perpetuarea unor activităţi şi imagini de aici. Nu par să aibă gust pentru dinamica credinţei, captivată de imprevizibilul lui Dumnezeu, atrasă de noutatea Lui de necuprins. După ce toţi îşi expun opiniile, îngerul decide: „Să le alcătuim aşadar un cer potrivit cu părerile lor“. Iar Swedenborg insistă asupra senzaţiei de platitudine sufocantă, de capacană pe care toţi aceşti oameni o au după ce petrec cîteva zile în „cerul potrivit cu părerile lor“. „Sîntem aici abia de trei zile… şi avem neîncetat în faţa ochilor veşnicia plictiselii care ne aşteaptă.“ Parabola – transparentă – arată ce riscă să devină religia cînd raportul cu divinul e conceput după criteriile închise ale lui „aici“: o enormă plictiseală. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons, Em. Swedenborg