După ce am păşit timid în noul an, iarna s-a arătat la chip. Ningea neostoit cu fulgi ponderali, acoperind cu un veşmînt alb cenuşiul Bucureştiului. În această atmosferă feerică, hibernală, care trezea în noi reverberaţii ale unei copilării demult apuse şi descompuse, ne-am dus la biserică de sărbătoarea Bobotezei, ca să ne sfinţim şi noi, deodată cu apele. Sfînta Liturghie a fost epagogică şi anagogică, mistică şi mistagogică, mai ales că nu s-a predicat, apoi a urmat sfinţirea apei şi a noastră. „Pentru ca să ne învrednicim noi să ne umplem de sfinţenie prin gustarea din apa aceasta, cu venirea cea nevăzută a Duhului Sfînt, Domnului să ne rugăm“, a zis preotul pe tonalitatea strident de înaltă, iar noi la octavă am răspuns: „Amin!“. Am luat elixirul sfinţeniei în recipiente de plastic şi ne-am îndreptat spre sediul firmei noastre SinToWin SRL, unde am desfăcut o pentadă din vinul lui Macedon şi am purces la un simpozion festiv. Trebuie specificat că, mai înainte de aceasta, fiecare dintre noi, cu evlavia din dotare, a luat pe burta goală aghiazma mare şi, prin acest act sacramental, vom caracteriza şi personajele noastre. Eu (Cristi-Cr.) am luat direct din sticlă fără să pun dopul la loc, Clement (Cl.) s-a închinat de trei ori, a luat o doză fixă dintr-un pahar gradat, prin trei înghiţituri scurte, după care s-a închinat tot de trei ori, Mihai (M.) a gustat doar puţin, nefiind satisfăcut de tăria ei, Ion (I.) a gustat dintr-un pahar de unică folosinţă spre statornicirea în el a harului, care-i joacă feste de la o vreme, Horaţiu (Hori) spre fecundarea gîndurilor sale proaspăt dejivrate, Costena (Cos.) spre înfrînare de la patimile orfice, morfice şi amorfice, şi Iulia (Iul.) s-a închinat o dată, a gustat de două ori spre sfinţirea întregii făpturi, inclusiv a soţului, şi apoi s-a închinat de patru ori.

Cr.: Dragi prieteni în Hristos şi nu numai, astăzi, pentru că am devenit sympotes şi de apa sfinţitoare a întregii creaţii, vom vorbi despre taina sfinţeniei. Şi, pentru că Sfinţii Părinţi ne spun că începutul sfinţeniei e înfrînarea (enkratia), v-aş ruga să fim şi noi un pic mai înfrînaţi de la al doilea aliment de bază, vinul, cum îl numea Psellos. E drept că Grigorie de Nyssa numeşte sfinţenia beţie, dar o beţie trează (nephalios methe), atunci cînd omul se uneşte extatic cu Dumnezeu. Este o unire eminamente erotică pe care Nicolae Cabasila o numeşte manikos eros (iubire nebună). Sfîntul – scrie Grigorie Teologul – este imitatorul şi depozitarul iubirii de oameni (philanthropia) a lui Dumnezeu.

I.: Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, este un mic dumnezeu, care trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Să devină dumnezeu după har, nu după fiinţă, pentru că nu poate depăşi barierele ontologice ale creatului. Sfîntul este, prin urmare, un om care ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin iubire.

Cr.: Dumnezeu nu posteşte, nu face metanii, ci doar iubeşte – ne spune Ioan Gură de Aur. Meseria lui este să iubească, nu face altceva, decît iubeşte nebuneşte pe om şi întreaga creaţie. Este un fapt diacronic demonstrat că au existat oameni care au excelat în viaţa ascetică şi morală şi n-au ajuns la taina sfinţeniei, aşa cum, dimpotrivă, au fost oameni care n-au impresionat prin viaţa morală, dar au ajuns să guste din harul asemănării cu Dumnezeu.

Hori: Nu înţeleg! Cum să fie sfînt fără să fie moral sau mai puţin moral? Nu Dumnezeu a dat poruncile? Oamenii nu cred într-o sfinţenie fără morală. Ei cred că sfinţenia ni se dă pe măsura ascensiunii noastre morale. „Calea cea strîmtă“ din Scriptură nu se referă la viaţa morală, care este foarte greu de îndeplinit? Asceza nu este un proces prin care se urmăreşte desăvîrşirea morală?

Cl.: Foarte bine punctat, Hori, că tocmai mă pregăteam să sar la gîtul acestor doi sofişti. Nu poţi ajunge la sfinţenie fără o conduită morală, fără de care nu te poţi apropia de Dumnezeu. Să ne amintim textul sfîntului Pavel: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu“.

M.: Exact! Sfinţii au fost în primul rînd modele etice ale societăţii şi aşa s-au înălţat către Făcătorul regulilor eticii, Dumnezeu.

H.: Făcătorul regulilor eticii? Asta înseamnă că morala e o condiţie absolută a sfinţeniei.

I.: Nicidecum! Nu te lăsa influenţat de aceşti moralişti de serviciu. Unele reguli ale eticii sînt impuse de oameni, fără să aibă legătură cu Dumnezeu. Sîntem de acord că omul trebuie să trăiască frumos, să aibă ceea ce vechii filozofi şi apoi Sfinţii Părinţi numeau kalle politeia, dar nu ca o aplicare sterilă mecanică a acestor reguli morale.

M.: Noi vorbim despre morală, nu despre moralism. Tendinţa voastră a idealiştilor libertini este de a minimaliza prin această confuzie voită rolul moralei.

Cl.: Frate Ionele, zi de-a dreptul! Vrei să spui că au existat sfinţi imorali?

I.: Nu există sfînt fără greşeală, pentru că spune la rugăciunea din ritualul înmormîntării că „numai Tu, Doamne, eşti fără de păcat“. Dar dincolo de căderile lor, ei au fost flăcări nemistuite ale iubirii lui Dumnezeu. Fără a le ştirbi deloc sfinţenia, pot da cîteva exemple de abateri de la perfecţiunea morală. Unii istorici consemnează că, înainte de a se boteza, Sfîntul Constantin cel Mare ar fi descoperit că soţia sa, Fausta, trăia cu Crispus, fiul lui dintr-o căsătorie anterioară, şi că ar fi dat poruncă să îi omoare pe amîndoi. Şi despre acelaşi Sfînt Constantin se spune că, înainte să moară, a văzut strălucirea slavei dumnezeieşti. Istoricul Sozomen ne relatează că Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Epifanie al Ciprului au avut o ceartă aprigă din cauza problemei origeniste, care s-a încheiat cu cîteva blesteme reciproce. Ştefan cel Mare şi Sfînt a lucrat cu sîrg şi la înmulţirea unui neam care l-a numit încă din timpul vieţii sveti. Că de-aceea circulă şi-un banc: vine hatmanul Gheorghe la Ştefan într-un suflet şi-l întreabă reverenţios: Măria Ta, Măria mea e la tine?.

Hori: Haideţi să fim serioşi! Atunci de ce mai sînt sfinţi dacă n-au fost perfecţi moral?

Cr.: Nu înseamnă că dacă au avut anumite slăbiciuni nu sînt sfinţi în slava lui Dumnezeu. Numai că Biserica, începînd din secolul al IX-lea, de la Simeon Metafrastul, care a romanţat Actele Martirice, a avut tendinţa de a şterge orice slăbiciune din biografia sfinţilor. Au creat din sfinţi nişte legende! Un exemplu care se abate de la regula generală este biografia unui sfînt contemporan, Luca al Crimeei, medic, care a trecut prin arhipelagul Gulag pentru credinţa lui. Antonie Antonopoulos, biograful lui, pe lîngă masivele informaţii despre sfinţenia lui, are un capitol separat despre slăbiciunile sfîntului; şi ne spune despre Luca, doctorul, că, nemulţumit de dicţia cîntăreţului, i-a tras o palmă de l-a lipit de perete!

Cl.: Da, au avut slăbiciuni, dar le-au depăşit, tocmai acesta este procesul de desăvîrşire. Cît despre canonizări, Doamne să ne ierţi! Aşteptăm canonizarea unor creştini cu viaţă morală ireproşabilă, cum au fost Valeriu Gafencu, Ilie Lăcătuşu, care are şi moaşte, Arsenie Boca şi alţii care nu sînt încă canonizaţi.

M.: Revenind la discuţie, mă raliez ideii lui Clem şi subliniez că Iisus Hristos, atunci cînd spune „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“, impune morala ca o condiţie ek ton opoion ouk aneu (sine qua non) a sfinţeniei. A fi sfînt înseamnă în definitiv a atinge perfecţiunea morală.

Cos.: Ai o viziune greşită! Aş răsturna funciar apoftegma ta: Pe cît înaintează în sfinţenie, pe atît sfîntul conştientizează propria lui păcătoşenie! Şi prin păcătoşenie nu înţeleg în primul rînd ideea unei stări imorale, pe care voi vreţi să ne-o inculcaţi, ci despărţirea de Dumnezeu. Pe cît este cu El, pe atît se simte mai departe de El.

Iul.: De altfel, în greacă cuvîntul amartia înseamnă eşec, abatere de la adevărata cale care este trasată de Creatorul tău, anume de a fi cu El. În română cuvîntul nu are aceeaşi forţă, vine de la peccatum, care la origine însemna ciotul de care se împiedicau oile cînd ieşeau din ţarc.

Cos.: Astfel, legătura dintre morală şi sfinţenie nu este una de consubstanţialitate, ci doar de complementaritate. Niciodată şi nicăieri Părinţii Bisericii nu au numit sfinţenia perfecţiunea morală, ci doar au accentuat dimensiunea kathartică a desăvîrşirii, adică curăţirea de patimi. Isaac Sirul dă cea mai profundă definiţie a sfinţeniei: un abis de smerenie.

I.: Aş da două exemple din Dostoievski care întăresc spusele tale. Primul este exemplul părintelui Ferapon, din Fraţii Karamazov, un mare ascet, curat, aseptic, desăvîrşit moral, dar îngîmfat, inuman, neîndumnezeit, într-un cuvînt. Semnul adevăratei asceze este iubirea. Al doilea este cel al Soniei, din Crimă şi Pedeapsă, o prostituată, care dobîndeşte harul sfinţeniei.

Cr.: Biserica este un magazin care vinde Înviere, nu chilipiruri morale. Scopul omului este unirea cu Dumnezeu, nu morala, care poate fi doar un mijloc de a ajunge acolo.

Afară se oprise ninsoarea şi soarele reuşi să-şi strecoare cîteva raze peste albul umed al zăpezii, conferindu-i o strălucire hieratică. Numai devenind lumină, vom vedea lumina.

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Marcu Evghenicul (2010). Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original.

Foto: M. Chivu