Spre finalul dezbaterii sale cu Aleksandr Dughin, Olavo de Carvalho spune că „holismul“ e un fals tradiționalism. E adevărat, tradiția spirituală a marilor civilizații a format o mentalitate atotcuprinzătoare. Religiile le aduc adepților un răspuns global despre originea și sensul vieții. Formează comunități axate cultic, oferindu-le o gramatică existențială care pleacă de sus, de la principii și finalități, ajungînd pînă la organizarea practică a vieții cotidiene. Dar este gîndirea religioasă „holis­tică“ în sens tare și permanent? Categoric nu. Obsesia întregului guvernat omogen aparține mai curînd totalitarismelor moderne, care sînt anticreștine prin esența, manifestările și scopul lor. De aceea, adversarii conservatori ai modernității liberale ar face bine să revină la textul fondator al Evangheliilor, pentru a-și aminti că Iisus Hristos a separat clar împărăția Sa (care nu este din lumea aceasta) de împărăția Cezarului (care domină sau își dorește să ia sub stăpînirea sa tocmai lumea aceasta, singura la care are acces). Și tot Mîntuitorul a spus că nu „Sîmbăta e făcută pentru om, ci omul pentru Sîmbătă“: iată baza doctrinară genuină a personalismului creștin, care nu idolatrizează fariseic norma, în detrimentul sacrului mister al libertății.

Insist: ideea că adevărata religie (să zicem creștinismul, pentru că în aria lui trăim) are și obligația de a include totul – Stat, Biserică, Adevăr, Bine, Frumos, Om și Societate – reprezintă o derivație profană a revelației nemijlocit aduse prin faptele, duhul și spusele Învățătorului. Două milenii de istorie creștină tocmai asta ne arată: că Adevărul s-a întrupat, dar a și spînzurat, neputincios, aparent părăsit, pe Cruce. Iată logica minoritară și opoziționistă a mesajului creștin, care răstoarnă, prin chiar „slăbiciunea“ lui, viziunile aglutinante ale malaxorului ideologic modern, generator al societăților totalitare.

Creștinul este un bun cetățean (își plătește dările), însă nu și un element anonim în mașinăria etatisto-birocratică, un servitor al uniformității și conformismului social. Dimpotrivă! Datoria lui e de a și aplica lui însuși, atît cît poate, normele religioase (concentrate în Decalog și Fericiri) fără a le impune altora: propriul exemplu, în măsura în care se face vrednic de Hristos, are detenta misionară pe care o caută, dar nu pentru a-l „mîntui“ cu sila, din exterior, pe Celălalt, ci pentru a-și aduce semenul la bucuria comuniunii.

Legionarismul românesc a fost o variantă ortodoxistă (nu ortodoxă) a fascismului corporatist, dar și o falangă politică în alianța nefericită a țării noastre cu Germania hitleristă. Era el o realizare a creștinismului în istorie? Nu: era doar parodia lui „organicist“ totalitară. De aceea a ajuns la crimă și la violența extralegală, asortată cu puseuri anarhiste și mistici politice deformatoare, isterice, ieșite din orice bun-simț creștinesc. Adevăratul creștinism e respectuos și prudent în relația cu Leviathanul statal. Nu-l sfidează, dar nici nu i se supune orbește, idolatrizînd astfel o creație strict umană, incompletă și înclinată spre tiranie. De cîte ori s-a politizat, creștinismul s-a denaturat dramatic. Războaiele religioase aduse de Reformă corespund acestui tipar. Bine, vor spune unii, dar ce facem cu doctrina „symphoniei“ bizantine, de la care se revendică și ortodoxia contemporană? Conglăsuirea dintre imperium și sacerdotium la Constantinopol a fost mai mult teoretică. În fond, o mulțime de călugări și episcopi, dar și creștini laici au fost persecutați de poliția imperială atunci cînd au apărat dreapta credință, în loc să exalte, alături de puternicii zilei, erezia: sfîntul Maxim Mărturisitorul, bunăoară, ajunsese la un moment dat singurul apărător răsăritean al ortodoxiei, într-o vreme cînd bazileul predica monotelismul, pentru a integra în ordinea imperiului anumite comunități politice disidente. Să facem așadar distincția ontologică și duhovnicească dintre holism și deplinătate. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.