De curînd, am fost invitat la Tîrgul de Istorie (Geschichtsmesse) organizat de Fundația Federală de Studiere a Dictaturii din Republica Democrată Germană (pe scurt: Bundesstiftung Aufarbeitung).

De zece ani încoace, în ianuarie, la Suhl, își dau întîlnire instituții publice și private dedicate trecutului recent comunist, alături de peste trei sute de profesori de istorie din întreg spațiul de limbă germană, cercetători, victime ale regimului totalitar, reprezentanți ai orașelor și landurilor, referenți culturali din administrațiile centrale și locale, redactori din presă și de la editurile interesate de subiect, studenți și, pentru prima dată anul acesta, elevi de liceu. Are loc un schimb intens de informații, sînt prezentate cărțile apărute între timp, proiectele educaționale și de cercetare în derulare, se revăd specialiștii din domeniu, se fac noi contacte și, ca la orice tîrg, te întorci cu cîteva kilograme de cărți și CD-uri.

O componentă centrală a discuțiilor de la Geschichtsmesse este reprezentată de metodele pe care le presupune o bună educație politică. Prin politische Bildung nu este însă înțeleasă maniera partizană de a vedea realitatea, ci tocmai catehizarea, informarea de bază a oricărui cetățean care are sau va avea în curînd drept de vot. În fapt, Germania este un real model în materie. După 1945, în plin efort de reconstrucție, țara care a provocat două catastrofe majore ale secolului XX și a ucis cu sînge rece milioane de oameni pe criterii de rasă – așa cum Uniunea Sovietică a făcut-o pe criterii de clasă – înțelegea să tragă o concluzie și să se asigure, atît cît este omenește posibil, că o asemenea barbarie nu se va repeta.

Fundațiile politice aferente partidelor și-au asumat rolul de educatori în afara structurilor de putere. Fundația Konrad Adenauer, apropiată de Uniunea Creștin Democrată (CDU), Fundația Friedrich Ebert, fidelă Partidului Socialist German (SPD) sau Fundația Hans Seidel, consecventă programului Uniunii Creștin Sociale (CSU), pentru a le aminti pe cele mai importante, contribuie decisiv la informarea politică și la articularea pe termen lung a unei elite conducătoare. Tot de educația politică se ocupă și Biroul Federal de Educație Politică sau alte organizații, inclusiv asociații de drept privat, precum Societatea Germană (Deutsche Gesellschaft), susținute financiar de statul german care nu dorește să aibă monopolul formativ.

În ceea ce privește trecutul comunist, în Germania și în restul blocului sovietic, educația politică este esențială din cel puțin două motive. Primul: este indispensabil să avem discernămîntul încadrării comunismului ca atare. Am tot spus/scris de nenumărate ori: a aborda comunismul ca ofertă politică alături de altele reprezintă o formă de legimitare a acestuia. Or, crima politică și distrugerea în masă nu pot fi niciunde și nicicînd un „program“. Cum a constatat deja Berdiaev, comunismul nu este un proiect politic, ci unul metapolitic, mimînd dimensiunea religioasă prin ambiția totalității. Egalitatea fără rest, indiferent de pluralismului darurilor și al capacităților, este, în cele din urmă, o eschatologie profană.

Al doilea: cultura memorială este direct legată de cultura politică. Altfel spus, nu poți să îți amintești despre ceva despre care nu știi mare lucru. Ignoranța se plătește foarte scump, inclusiv prin amînarea punerii în pagină a unor capitole de istorie nemijlocită și, pe termen lung, prin ignorarea consecințelor care te ajung din urmă și care, indiferent de ambițiile pe care le ai, îți determină brutal viitorul. Cu riscul de a repeta banalități: trecutul, mai cu seamă cel recent, nu este un simplu balast, pe care ar fi bine să îl aruncăm sau cel puțin să îl ascundem, ci o valiză pe care o luăm cu noi. Oriunde am pleca. Motiv în plus să ne preocupe conținutul unei epoci de care ar fi înțelept să ne despărțim nu prin uitare, oricît de comod, ci prin asumare, oricît de obositor ar fi. 

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.