Arhaisme
În volumul său Fragmentarium (1939), Mircea Eliade face apologia arhaității, pe baza convingerii că gîndirea simbolică a societăților tradiționale deține o egală demnitate cu metafizica sau creațiile culturale ale societăților istorice: deși diferită, mentalitatea prelogică a „primitivilor“ nu e cu nimic mai prejos decît Iliada, piesele lui Shakespeare sau filozofia lui Bergson. Eliade prelua această teză de la pionierii etnologiei și antropologiei occidentale, care făceau explorări pe teren, cu fondurile și „ochelarii“ unor imperialiști și misionari ai „civilizației“. Deși a fost acuzat de fascism (adică de suprematism alb) – și, formal, el chiar a fost un apropiat al Gărzii de Fier, via Nae Ionescu –, viitorul guru de la Chicago era mai curînd un precursor al protocronismului românesc din anii ’80. Ca intelectual complexat și dornic să-și înscrie națiunea în rîndul lumii, el susținea cu ardoare că numai plonjonul în arhaitate va arăta „Europei“ (care se distanțase de Răsăritul post-bizantin odată cu înfloritoarea ei Renaștere) virtuțile „spirituale“ adînci, arhetipale, ale acestui colț de continent aparent întîrziat și periferic. Prin culturile neolitice din arealul carpatic le-am fi fost egali altora, care ne-au lăsat în urmă foarte recent…
Din păcate, ideologii comunismului terminal au recuperat această optică, sprijinindu-se pe reeditarea delirantului Densușianu, pe candoarea „hiperboreană“ a unui Anton Dumitriu și pe erudiția deturnată a unui Edgar Papu – sau pe condeiul oportunist al unor „ierarhi-cărturari“, devotați unei ficțiuni străromâne, de ordin patristic – pentru a întări, în registru atemporal, ontologia „românească“ dezvoltată, la Păltiniș, de Constantin Noica. Toate aceste încercări de compensare a unor frustrări prin exaltarea unei pleonastice „întîietăți originare“ nu au primit drept de cetate în viața academică euro-americană, degenerînd treptat în triviale teorii ale conspirației, la limita ridicolului (panoul subteran de comandă de sub Sfinxul din Bucegi și alte asemenea parascovenii hilare). N-am făcut decît să (ne) demonstrăm ceea ce era de așteptat, și anume că nu poți evolua regresiv!
Și totuși, Eliade avea pe undeva dreptate. Un fond primitiv persistă în societățile noastre europene, fie apusene sau răsăritene. Acest fond e reabilitat prin teoria multiculturalismului, care egalizează pictura rupestră și lucrările lui Rubens (susținînd că orice creație non-occidentală e la fel de prețioasă, dacă nu chiar superioară creațiilor „omului alb, mort, protestant“ etc.) Guy de Maupassant a scris o povestire intitulată Madame Baptiste, care descrie soarta unei fetițe de 11 ani, violată de valetul Baptiste, pe care mica ei societate provincială o stigmatizează, împingînd-o finalmente spre sinucidere (deci și spre refuzul unei înmormîntări creștinești, de care avea parte orice om onorabil). Această tabuizare a victimei, ca țap ispășitor, lucrează și în România actuală, unde coabităm cu o majoritate convinsă că femeile agresate sexual sînt, de fapt, vinovate de ce li se întîmplă: după asasinarea Alexandrei Măceșanu, am citit ad nauseam relatări și „explicații“ care oscilau deplorabil între „Ce căuta acolo?“ și răspîndirea stereotipului femeii violate, care, în realitatea ei subiectivă, perversă, de ființă inferioară, vehicul al ispitei, „și-a căutat-o“. Dacă societățile occidentale au renunțat treptat la această optică hidoasă (cel puțin de la sfîrșitul veacului al XIX-lea, cînd scria Maupassant), la noi, ideea că victima e impură, obligată să se ascundă (de ochii lumii și în tăcere) pentru că ea poartă de facto culpa celor petrecute, rămîne populară. Vesticii au căzut în extrema cealaltă (mișcarea #metoo și toate avatarurile ideologice ale feminismului radical), pe cînd noi ne aflăm abia la începutul unei pedagogii a normalității, într-o ambianță socială machist-balcanică, ruralist-feudală și post-comunistă, unde masivitatea statistică a misoginiei nu poate fi tăgăduită și, după cît se pare, nici nu va fi tămăduită prea curînd.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
