Pentru întîia dată, în ultimii doi-trei ani, scriu la temă, în pas cu voi, despre amintiri simpatice cu ce-nseamnă iarna pentru mine: ţurţuri (pe care îi mîncam şi eram certată constant); oameni de zăpadă pătraţi pe care îi făceam o dată la trei ani; prima ninsoare, cînd ieşi în curtea şcolii şi te prosteşti pînă îţi ghiorăie maţele şi, aşa cum se cuvine, zăpada.

Mi-ar plăcea să o iau în ordine cronologică, dar mai întîi mă tentează o catalogare a viziunii ochelariştilor – trebuie să îmi pun şi eu ochelari. Pentru un efect vizual virtual, am să încep din colţuri, unde totul este blurred, şi am să avansez către punctul central, unde deja imaginea este prea concentrată. Aşadar, miopul: el nu îşi dă seama de la distanţă că vede zăpadă şi crede că a zărit o turmă mare de oi care tocmai au fost date cu înălbitor. Cum creşte miopul, începe să prindă gust de hipermetropie şi i se reglează vederea – pînă sare peste limită şi nu mai vede clar zăpada de aproape, ci doar o masă de substanţă albă. Dar o observă de la kilometri distanţă.

Acum, trecînd la chestiuni mai serioase, chiar o voi lua în ordine cronologică, povestindu-vă ce-i mai simpatic. Eu am două surori, care sînt aproape de-o vîrstă, dar nu şi cu mine, eu sînt mezina. Ei bine, vă daţi seama că eu eram săpunită constant de ele şi probabil mă băteam cu bulgări, din scutece. Dar cînd eram de-o vîrstă cu cei mai mici publicişti ai lui Dilematix, ţin minte că eram absolut înnebunită să mă plimbe cineva cu sania prin oraş. Noi, în fiecare duminică, mergeam la bunica mea în vizită. De regulă, o luam la pas, agale, sau chiar cu rolele: bănuiesc că pare foarte americănesc să vezi o familie întreagă cum zboară pe lîngă tine pe trotuar. Iarna, în schimb, renunţam la role şi se procopseau cu mine pe sanie. Să nu mai spun că, înainte de vizită, mă plimbau prin Herăstrău şi mă lăsau să urc şi să cobor panta de o sută de ori la rînd. De-abia acum îmi dau seama cît de obositor trebuie să fi fost pentru ei să mă tragă atît amar de drum şi nu îi mai învinovăţesc că sfîrşeau punîndu-mă pînă la urmă să îmi car singură caleaşca.

De la 10 centimetri înălţime am trecut la un metru cînd mi-am pus prima pereche de patine în picioare. Ştiu că aveam o ladă de trei ori cît mine, în care aveam sute, mii, milioane (probabil doar vreo cincisprezece) perechi de încălţări de gheaţă. De cum m-au pus pe lacul Herăstrău îngheţat, m-au convertit la patinaj artistic! Toată ziua mi-o petreceam rugîndu-mă de Matei (tatăl) să mă ducă în parc. Şi încă mă ducea destul de des înainte să intru în clasa a III-a, nu pot să comentez, dar mai rar în timpul săptămînii. Cînd am văzut că nu îi mai permite timpul, pe la cei 12 ani împliniţi ai mei, am apelat la prietenele mamei.

Încă de la începutul iernii, dădeam ture de lac Herăstrău căutînd un loc pe unde se putea coborî mai uşor. Şi-am găsit – din păcate! Cînd am întins piciorul să cobor la distracţie, nu mică mi-a fost mirarea cînd am spart gheaţa – literalmente. Nu cred că minţeam destul de mult, de-aia nu îngheţaseră suficient apele. Bine, poveştile pe gheaţă nu se termină aici, doar v-am zis că fusesem convertită întru totul.

Pe vremea cînd mai eram pasată cîte o săptămînă bunicii, ca să îi ţin companie, ştiind că şi ea are o pasiune pentru patinatori, o convingeam cu uşurinţă să mă ducă pe lacul (lebedelor) circului. Încă mai am frisoane cînd îmi amintesc cum am patinat într-o zi pînă chiar mi-au degerat picioarele. Cu toate că ea mă întreba constant dacă nu cumva mi-e frig, eu minţeam şi spuneam că mi-e bine pentru că „am ciorapi de lînă”. După circa trei ore, cu chiu, cu vai, m-a tîrît pînă acasă şi încă vreo cinci a stat să îmi pună circulaţia în mişcare, ca să nu ajung la spital să îmi amputeze extremităţile inferioare.

Şi-au trecut doar cîţiva ani de la toate distracţiile astea gratuite şi am primit vestea cea proastă că am o boală a cartilagelor la genunchi – nu mai aveam voie să patinez sau să mă dau cu rolele. Eu sînt mai războinică din fire, aşa că atunci cînd am aflat, m-am pornit împotriva bolii şi am pus-o la încercare. Vă dau un sfat: nu faceţi ca mine, eu am ajuns la arest la domiciliu, chiar la pat. Iar în ultimele clase de gimnaziu mergeam la şcoală cu un bilet de la mama, prin care mă scutea de căratul cărţilor.  Nu am mai avut aşa baftă cînd am ajuns la liceu, pentru că profii sînt mai duri sau chiar nu poţi lucra la ora fără carte, aşa că îţi speteşti spatele şi genunchii cu sute de manuale şi caiete. Cred că anul ăsta îmi scot sania din pivniţa bunicii şi îmi trag după mine toate catrafusele.

Şi cu cît de îndepărtezi mai tare de nivelul solului, cu atît îmbătrîneşti mai tare, pînă ajung copiii să strige „mama, tata!”. Se spune că adulţii nu se mai bucură de zăpadă. Da, s-or plînge ei de traficul îngreunat, de faptul că trebuie să dea cu lopata, de timpul pierdut ca să îşi încălzească motorul, dar mint dacă spun că nu le place! Dovadă că pleacă la plimbare cu odraslele şi se bucură de-un versant de munte în toiul iernii sau doar de un drum prin parc. Ţin minte că mergeam constant cu ai mei şi cu surorile la pădure pe gerul cel mai mare (că asta e o iarnă tipic românească, nu ca acum doi-trei ani) să ne mai aerisim şi noi – asta fiind pe cînd aveam în jur de 8-9 ani. Cînd se topea zăpada, dădeam fuga la pădure după ciuperci. Iar anul trecut, familia mea s-a reunit – se întorsese sora mea cea mare din Olanda, în vacanţă –  şi într-o seară liniştită am fost în parcul Herăstrău, plimbîndu-ne de voie bună. Parcă revenea sentimentul de apartenenţă, eram o familie fericită. Eu cred că era efectul zăpezii, pentru că era absolut pustiu, perfect alb şi într-adevăr frumos. Şi pot spune că ai mei se bucurau de privelişte la fel de mult ca noi, poate chiar mai tare!

Ah, scuzaţi-mă, nu vreau să credeţi că mint de îngheaţă apele, dar chiar s-a pornit o avalanşă şi trebuie să fug să-mi iau snowboard-ul! Bine că am un ochi hipermetrop şi mi-am dat seama din timp!